Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Cine a pregătit mâncarea? a întrebat femeia, ridicându-se de la masă. Aș vrea să-i mulțumesc personal. Sarmalele acestea sunt extraordinare!
Roxana a rămas cu paharul în mână. A încercat să zâmbească, dar Adrian nu i-a dat timp să inventeze o explicație.
— Mama mea a pregătit totul, a spus el. Trei zile a muncit singură în bucătărie. Și, din câte tocmai am aflat, tot ea a plătit cumpărăturile.
Musafirele s-au uitat unele la altele. Roxana și-a așezat paharul pe masă.
— Adrian, te rog, nu începe acum. Discutăm acasă.
— Suntem acasă la mama, Roxana. Și vreau să înțeleg de ce le-ai spus prietenelor tale că ai plătit o firmă de catering.
— Pentru că nu voiam să dau explicații! Ce mare lucru? Important este că toată lumea se simte bine!
Atunci femeia care întrebase despre mâncare s-a apropiat de Adrian.
— Scuză-mă, mama ta se numește Florica?
— Da. De ce?
— Florica Popescu? Din satul acesta?
Adrian a încuviințat, surprins.
Femeia, pe care Roxana o prezentase drept Camelia, a privit spre ușa bucătăriei.
— Nu-mi vine să cred! Cred că o cunosc pe mama ta. Acum aproape doisprezece ani, când eram studentă, am locuit câteva luni la o mătușă din sat. Florica m-a ajutat într-o perioadă foarte grea.
Roxana a oftat iritată.
— Camelia, putem să lăsăm poveștile pentru altă dată? Este aniversarea mea!
Dar Camelia nici nu părea s-o audă.
— Eram însărcinată, singură și nu aveam bani nici pentru mâncare. Mătușa mea era bolnavă, iar eu abia mă descurcam. Doamna Florica îmi aducea ciorbă, pâine și câte o oală cu mâncare. N-a vrut niciodată bani.
Adrian a privit-o emoționat.
— Mama nu mi-a povestit niciodată.
— Așa era ea. Spunea că nu trebuie să faci mare lucru dintr-un bine. Dacă ai ce pune pe masă, împarți și cu cel căruia îi lipsește.
Camelia s-a îndreptat spre bucătărie. Eu tocmai spălam o tavă când am auzit pași în spatele meu.
— Doamnă Florica?
M-am întors și am văzut o femeie elegantă, cu părul prins la spate. Nu am recunoscut-o imediat.
— Eu sunt Camelia. Stăteam la tanti Anica, peste drum, acum mulți ani.
Am lăsat tava în chiuvetă.
— Camelioara? Fata care învăța la facultate?
A zâmbit și m-a îmbrățișat.
— Eu sunt! Nu v-am uitat niciodată. Știți de câte ori m-am gândit la dumneavoastră?
Mi-au dat lacrimile. O țineam minte ca pe o fată speriată, care încerca să-și termine studiile și să-și crească fetița. Acum era o femeie în toată firea.
— Dar tu ce cauți aici, mamă?
— Sunt prietenă cu Roxana. Și tocmai am aflat că dumneavoastră ați pregătit toată petrecerea.
Am încercat să schimb vorba.
— Lasă, mamă, că nu-i mare lucru. Am făcut și eu ce-am putut.
— Ba este mare lucru. Și vreau să veniți la masă cu noi.
În clipa aceea a apărut Roxana în ușă.
— Camelia, te rog! Mama Florica este obosită. Las-o să se odihnească.
Adrian, care venise în urma ei, a privit-o lung.
— Roxana, mama este obosită pentru că a muncit trei zile pentru tine. Nu pentru că a stat la petrecere.
— Iar mă faci de râs în fața tuturor!
— Nu eu te-am făcut de râs. Tu ai mințit despre mâncare și ai lăsat-o pe mama singură în bucătărie.
Am intervenit înainte ca discuția să se transforme într-o ceartă.
— Adrian, lasă, mamă. Nu vreau să stric ziua Roxanei.
Fiul meu s-a întors spre mine.
— Mamă, tu n-ai stricat nimic. Tu ai făcut totul ca ziua asta să fie frumoasă. Și nici măcar nu te-au lăsat să te așezi la masă.
Roxana a încrucișat brațele.
— Nu i-am interzis! I-am spus doar că sunt prietenele mele și că nu avem aceleași subiecte de discuție!
Camelia a privit-o dezamăgită.
— Roxana, tocmai ai auzit ce a făcut femeia aceasta pentru mine. Și crezi că n-aș avea ce discuta cu ea?
Una dintre celelalte invitate a intervenit:
— Sincer, eu am crezut că mama soțului tău este plecată. Nici nu știam că se află aici.
Roxana s-a înroșit.
— Bine! Am înțeles! Acum toată lumea este împotriva mea!
Adrian a răspuns calm:
— Nu este nimeni împotriva ta. Dar petrecerea nu mai poate continua ca și cum mama ar fi o angajată pe care o ascunzi de musafiri.
A luat un scaun liber și l-a așezat la masă, lângă el.
— Mamă, te rog să vii. Ești gazda noastră și meriți să te bucuri de tot ce ai pregătit.
M-am șters pe mâini, mi-am îndreptat rochia și am ieșit în curte. Musafirele s-au ridicat să mă salute. Camelia mi-a tras scaunul, iar una dintre femei mi-a spus că nu mai mâncase de mult un cozonac atât de bun.
Nu știam unde să-mi ascund emoția. Eu nu pregătisem mâncarea ca să fiu lăudată. Voiam doar să-mi văd familia fericită.
Petrecerea a continuat, dar Roxana a rămas tăcută. Nu a mai făcut fotografii și nici nu a mai ținut discursul pregătit. Când ultimele invitate au plecat, s-a întors spre Adrian.
— Mulțumesc frumos! Mi-ai distrus aniversarea!
— Nu, Roxana. Ți-am cerut doar să spui adevărul.
— Pentru niște sarmale și prăjituri ai făcut tot scandalul ăsta?
Atunci am simțit că trebuie să vorbesc și eu.
— Roxana, nu m-a supărat că ai vrut o petrecere elegantă. Nici că mi-ai cerut să gătesc. M-a durut că ți-a fost rușine cu mine.
— Mamă Florica, nu mi-a fost rușine!
— Atunci de ce mi-ai spus să nu stau la masă cu prietenele tale? De ce ai spus că mâncarea a fost comandată?
Nora mea nu a răspuns.
— Eu nu am facultatea prietenelor tale, mamă. Am muncit la câmp și în gospodărie. Dar nu cred că asta mă face mai puțin vrednică să stau la aceeași masă cu cineva.
Adrian s-a apropiat de mine și mi-a pus mâna pe umăr.
— Mamă, câți bani ai cheltuit pentru petrecere?
— Aproape 1.500 de lei. Dar Roxana a spus că mi-i dă înapoi.
Fiul meu s-a întors spre soția lui.
— Ai știut că mama a plătit totul din pensie?
— Da, dar urma să-i dau banii! Nu înțeleg de ce trebuie să transformăm totul într-o tragedie!
— Atunci îi restitui mâine. Și pe viitor nu mai organizăm nimic pe cheltuiala ei.
Roxana a luat geanta și a intrat în casă. Adrian a rămas să mă ajute să strâng mesele. Pentru prima dată în ziua aceea, nu mai eram singură cu vasele.
A doua zi, fiul meu a venit cu banii. Mi-a spus că îi discutase cu Roxana și că suma fusese restituită din bugetul lor, nu din economiile mele.
— Mamă, îmi pare rău că nu am știut ce se întâmplă. Roxana mi-a spus că se ocupă ea de organizare și am crezut-o.
— Nu e vina ta că eu n-am spus nimic, Adrian. Dar vreau să înțelegi că nu mai pot face asemenea eforturi.
— Și nici nu trebuie.
În săptămânile următoare, Roxana nu m-a sunat. Am aflat de la Adrian că era supărată și că spunea că fusese umilită în fața prietenelor.
Nu am încercat să o caut. O viață întreagă mă grăbisem să împac pe toată lumea, chiar și când eu eram cea rănită.
După aproape o lună, Roxana a venit singură într-o duminică. Nu avea valize, decorațiuni sau liste cu lucruri de făcut.
— Mamă Florica, putem să vorbim?
Am poftit-o în bucătărie și i-am pus o cană de ceai.
— Vă datorez niște scuze, a spus ea. M-am purtat urât și am mințit ca să par mai importantă în fața prietenelor mele.
Am ascultat-o fără să o întrerup.
— Mi-a fost rușine după ce am aflat povestea Cameliei. Nu pentru că m-ați făcut de râs, ci pentru că mi-am dat seama cât de puțin vă cunosc.
Am privit-o câteva clipe.
— Roxana, eu nu am nevoie să mă admiri. Dar am nevoie să mă respecți. Dacă vii la mine, ești binevenită. Dacă îmi ceri ajutorul și pot să ți-l ofer, te ajut. Dar nu mai accept să fiu tratată ca o servitoare în propria casă.
— Înțeleg, a răspuns încet.
Nu am îmbrățișat-o atunci. Nu eram pregătită să mă prefac că uitasem totul. Dar am lăsat-o să termine ceaiul și am vorbit despre lucruri obișnuite, fără reproșuri.
Când s-a ridicat să plece, Roxana a luat singură ceștile și le-a dus la chiuvetă.
Poate părea un gest neînsemnat. Pentru mine, după tot ce se întâmplase, a fost primul semn că înțelesese ceva.
În seara aceea, am rămas singură în curte, lângă daliile pe care Roxana îmi ceruse să le îndepărtez de pe mese. Înfloriseră frumos, iar eu le-am udat cu grijă.
M-am gândit la bărbatul meu, care obișnuia să spună că o casă nu devine frumoasă prin lucrurile scumpe pe care le pui în ea, ci prin felul în care îi primești pe oameni.
În ziua aniversării, nora mea avusese cele mai frumoase mese, cele mai bune prăjituri și musafiri eleganți. Dar uitase tocmai omul care pregătise totul.
Eu nu aveam nevoie de petreceri luxoase și nici de laude. Îmi doream doar ca atunci când cineva îmi trece pragul să mă privească drept gazdă, nu drept femeia care trebuie să servească și apoi să dispară în bucătărie.
Și, după șaizeci și nouă de ani, învățasem în sfârșit că bunătatea nu înseamnă să accepți să fii umilită.