Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Pe foaia aceea, Daniela scrisese foarte clar cum avea de gând să împartă banii: 120.000 de euro pentru avansul unui apartament mare în București, 20.000 pentru renovări și mobilă, iar restul pentru cheltuieli și economii.
Dar ultimul rând m-a făcut să mă așez pe scaun.
„Pentru Ileana: garsonieră închiriată, maximum 300 de euro pe lună. După mutare, nu mai are niciun motiv să se întoarcă la țară.”
Am citit de trei ori. Nora mea nu doar că pusese preț pe casa mea. Hotărâse deja ce urma să facă din banii mei și unde aveam să-mi petrec bătrânețea.
Am luat telefonul și l-am sunat pe Marius.
— Mamă, ai ajuns bine? m-a întrebat el.
— Am ajuns, mamă. Dar vreau să te întreb ceva. Tu știi că Daniela mi-a pus casa la vânzare?
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Cum adică a pus-o la vânzare?
— Am găsit trei străini în curte. Măsurau terenul și fotografiau casa. Mi-au spus că Daniela le-a cerut 175.000 de euro.
— Mamă, sigur este o neînțelegere!
— Atunci vino să vezi documentele pe care le-am găsit. Și să-mi explici de ce soția ta a hotărât să mă mute într-o garsonieră de 300 de euro pe lună.
— Ce garsonieră?
Vocea lui se schimbase. Pentru prima dată, părea cu adevărat speriat.
— Marius, eu nu plec din casa mea. Și nu semnez nimic. Dacă voi aveți nevoie de bani, îmi spuneți, dar nu hotărâți voi ce faceți cu viața mea.
— Mamă, rămâi acolo. Vin imediat.
Am închis și am rămas la masa din bucătărie. În fața mea erau fotografiile casei, schița terenului și foaia cu planurile Danielei.
Mi-am amintit cum îmi spusese că sunt prea bătrână să mai locuiesc singură. Cum mă întrebase dacă nu mi-ar plăcea să am lift, încălzire centrală și magazine aproape. Cum insistase să-i las cheia de rezervă.
Eu crezusem că îi pasă de mine.
După aproape două ore, mașina lui Marius a oprit în fața porții. Daniela era pe scaunul din dreapta. A coborât prima, cu fața încruntată.
— Mamă Ileana, de ce ați plecat fără să ne spuneți? Ne-am îngrijorat!
Am rămas în pragul bucătăriei.
— V-ați îngrijorat pentru mine sau pentru că v-am stricat vizionarea?
Daniela s-a oprit.
— Ce vizionare?
— Cea pentru care ai venit ieri aici cu trei oameni. Nu te mai preface că nu știi.
Marius a intrat în bucătărie și a văzut mapa de pe masă.
— Daniela, explică-mi ce sunt toate astea.
Nora mea a oftat.
— Sunt doar niște estimări! Am vrut să vedem cât valorează proprietatea. Nu înseamnă că am vândut-o!
— Și cine ți-a dat voie să aduci cumpărători în curtea mamei? a întrebat Marius.
— Doar încercam să ne pregătim pentru viitor!
Am împins foaia spre ea.
— Al cui viitor, Daniela? Al vostru sau al meu?
Marius a luat hârtia și a început să citească. Când a ajuns la rândul despre garsonieră, a ridicat privirea spre soția lui.
— Tu ai făcut planuri să o muți pe mama într-o chirie și să folosim banii ei pentru apartamentul nostru?
— Marius, hai să fim realiști! Mama ta are 73 de ani! Ce să mai facă singură într-o casă atât de mare?
— Să locuiască în ea, dacă asta își dorește! a răspuns el.
Daniela și-a încrucișat brațele.
— Și noi? Noi să stăm înghesuiți într-un apartament cu două camere, când aici există o proprietate de aproape 175.000 de euro?
Atunci am înțeles totul. Grija ei pentru sănătatea mea, vizitele dese, invitația la București și documentele pe care voia să le semnez aveau același scop.
— Daniela, am spus încet, casa asta nu este un cont de economii pe care îl puteți folosi când aveți nevoie. Este casa mea.
— Dar într-o zi tot a lui Marius va rămâne!
Fiul meu a lovit ușor cu palma în masă.
— Ajunge! Mama este în viață, Daniela! Nu discutăm despre casa ei ca despre ceva ce am moștenit deja!
Nora mea s-a înroșit.
— Deci acum sunt eu cea rea pentru că vreau să avem un viitor mai bun?
— Nu pentru că vrei un viitor mai bun, i-a răspuns Marius. Ci pentru că ai încercat să-l construiești din banii mamei, fără să o întrebi.
Am luat mapa și am pus-o în sertar.
— Vreau cheia mea înapoi, Daniela.
M-a privit surprinsă.
— Mamă Ileana, chiar nu aveți încredere în mine?
— Am avut. Tocmai de aceea ți-am dat-o.
A scos cheia din geantă și a pus-o pe masă. Apoi a ieșit în curte, trântind ușa.
Marius a rămas lângă mine.
— Mamă, îmi pare rău. Știam că Daniela își dorește un apartament mai mare, dar nu mi-am imaginat că va merge atât de departe.
— Eu nu vreau să vă stric căsnicia, mamă. Dar nici nu pot să-mi pierd casa ca să vă fie vouă mai bine.
— Nici nu trebuie. O să vorbesc cu ea.
În aceeași după-amiază, Marius a sunat-o pe femeia care organizase vizionarea și i-a explicat că proprietatea nu era de vânzare și că Daniela nu avea împuternicire să o reprezinte pe proprietară. Agentul și-a cerut scuze și a confirmat că nu vor mai fi programate vizite.
Eu am mers a doua zi la notarul din comună, cu documentele pe care Daniela încercase să mă convingă să le semnez. Am vrut să știu exact ce ar fi însemnat acea împuternicire.
Notarul mi-a explicat că procura propusă ar fi permis reprezentarea mea în anumite demersuri privind proprietatea, în limitele stabilite prin document. Nu semnasem nimic, așa că Daniela nu dobândise acele drepturi.
Am plecat de acolo cu actele în geantă și cu hotărârea că, de atunci înainte, nimeni nu avea să se mai ocupe de proprietatea mea fără acordul meu clar.
În următoarele săptămâni, Marius a venit singur de câteva ori. Mi-a reparat poarta, a chemat un om să curețe jgheaburile și m-a ajutat să pregătesc lemnele pentru iarnă.
— Mamă, dacă într-o zi o să vrei să te muți mai aproape de noi, te ajutăm. Dar hotărârea trebuie să fie a ta.
— Așa să fie, mamă. Cât mă mai țin picioarele, eu vreau să rămân aici.
Daniela nu m-a sunat aproape o lună. Am aflat de la Marius că se certaseră de mai multe ori din cauza banilor și a apartamentului pe care voia să-l cumpere.
Într-o duminică, a venit împreună cu el. Nu mai avea aerul sigur pe sine cu care îmi vorbea înainte.
— Mamă Ileana, vreau să-mi cer scuze, a spus când ne-am așezat în bucătărie.
Am privit-o fără să răspund.
— Am fost obsedată de ideea unui apartament mai mare. Am început să mă gândesc la casa dumneavoastră ca la o soluție și am uitat că este locul în care vreți să trăiți.
— Nu ai uitat, Daniela. Ți-am spus de multe ori că nu vreau să plec. Doar că nu ți-a convenit răspunsul meu.
A coborât ochii.
— Aveți dreptate.
— Și mai vreau să știi ceva. Nu m-a durut doar că ai încercat să vinzi casa. M-a durut că m-ai făcut să cred că îți pasă de mine, când tu te gândeai la bani.
Daniela nu a încercat să se apere.
— Îmi pare rău, a repetat.
Nu am îmbrățișat-o. Nu puteam să uit atât de repede. Dar i-am pus o ceașcă de cafea și am lăsat-o să stea la masă.
După ce au plecat, am ieșit în grădină. Roșiile începuseră să se coacă, iar florile de lângă gard erau pline de albine. M-am așezat pe banca făcută de bărbatul meu, cu mulți ani în urmă.
Mi-am amintit cum căraserăm împreună cărămizile pentru casă. Cum plantaserăm primul măr. Cum îl aduseserăm pe Marius de la maternitate și îl culcaserăm în camera dinspre grădină.
Toate lucrurile acelea nu încăpeau într-o evaluare imobiliară.
Casa mea putea să valoreze 175.000 de euro pentru un cumpărător. Pentru mine valora aproape cincizeci de ani de viață.
Nu știu ce se va întâmpla peste zece ani. Poate voi avea nevoie de ajutor. Poate nu voi mai putea îngriji grădina și poate voi alege singură să locuiesc mai aproape de fiul meu.
Dar până atunci, nimeni nu are dreptul să hotărască în locul meu.
În seara aceea am încuiat poarta, am udat florile și am intrat în casă. Pentru prima dată după multe săptămâni, m-am simțit din nou liniștită.
Nu pentru că aveam o proprietate care valora mulți bani, ci pentru că reușisem să păstrez ceea ce era cu adevărat al meu: dreptul de a-mi trăi bătrânețea acolo unde îmi era inima.