Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Andrei a desfăcut cu grijă hârtia subțire și a așezat fotografia pe masă. Pentru câteva clipe, am uitat să respir. Eram eu și Nicu, pe plaja din Eforie, în vara în care împlinisem patruzeci de ani. El mă ținea de mijloc, iar eu râdeam cu capul dat pe spate.
Fotografia aceea stătuse aproape douăzeci și cinci de ani într-o ramă, pe comoda din dormitor. Cu timpul se decolorase, iar într-o zi, când încercasem să o curăț, o rupsesem din greșeală într-un colț.
Acum o aveam în față întreagă, cu toate culorile refăcute. Chipul lui Nicu era atât de limpede, încât mi-au dat lacrimile.
— Andrei… cum ai făcut asta?
— Irina m-a ajutat, mamă. A găsit un atelier care restaurează fotografii vechi. Am dus acolo imaginea scanată și am pregătit-o împreună. Voiam să ți-o oferim de ziua ta.
Am trecut cu degetele peste marginea fotografiei.
— Dar de ce s-a ocupat ea de asta? Nici măcar nu mă cunoaște.
Andrei s-a așezat lângă mine.
— Pentru că i-am povestit despre tine și tata. Și pentru că știe cât de mult poate însemna o amintire.
Mi-am șters ochii cu batista. Îmi era greu să împac în minte femeia pe care o considerasem o amenințare cu gestul acesta atât de delicat.
— Și mama ei? am întrebat. Cum a murit?
— A fost bolnavă mult timp. Irina a îngrijit-o până la sfârșit. Mi-a spus că după înmormântare n-a mai putut intra luni întregi în camera ei.
Am privit din nou fotografia. Poate că femeia aceea înțelegea ceva ce eu crezusem că nimeni nu poate înțelege.
— Mamă, duminică am rezervat o masă la o cofetărie. Nu trebuie să stai mult. Vreau doar să-i dai o șansă.
Am tăcut câteva clipe.
— Bine, Andrei. Vin.
Fiul meu m-a privit surprins, apoi m-a îmbrățișat. Era prima dată după multe săptămâni când nu pleca de la mine supărat.
Duminică dimineața m-am trezit devreme. Am deschis dulapul și am scos un compleu bleumarin pe care nu-l mai purtasem de la ultima aniversare a lui Nicu. Mi-am prins părul, mi-am pus cerceii primiți de la el și m-am privit în oglindă.
Nu mă mai recunoșteam. Îmbătrânisem parcă zece ani în cele opt luni de când rămăsesem singură.
Am vrut de două ori să-l sun pe Andrei și să-i spun că nu mai vin. Dar de fiecare dată m-am uitat la fotografia restaurată, așezată pe comodă.
La cofetărie, Irina s-a ridicat imediat când ne-a văzut. Era o femeie frumoasă, cu părul castaniu și ochii blânzi. Părea emoționată.
— Bună ziua, doamnă Maria. Mă bucur foarte mult că ați venit.
— Bună ziua, Irina.
Ne-am așezat la o masă lângă fereastră. Andrei a comandat cafea și prăjituri, apoi a început să vorbească despre serviciu, încercând să umple tăcerile dintre noi.
Eu o priveam pe Irina pe furiș. Nu avea nimic din femeia pe care mi-o imaginasem. Nu încerca să mă impresioneze și nici nu se purta de parcă ar fi câștigat o întrecere.
La un moment dat, am prins curaj.
— Andrei mi-a spus că tu ai avut ideea cu fotografia.
Irina a zâmbit.
— El mi-a povestit cât de mult vă plăcea să mergeți la mare împreună. Când am văzut fotografia deteriorată, m-am gândit că ar fi frumos să o puteți păstra așa cum era.
— Mi-ai făcut un mare bine, mamă. Nici nu știi cât înseamnă pentru mine.
— Mă bucur. Și eu am câteva fotografii cu mama pe care le păstrez cu mare grijă.
Am lăsat ceașca jos.
— Andrei mi-a spus că ai pierdut-o acum trei ani.
Irina a încuviințat.
— Da. Avea cincizeci și nouă de ani. În ultimele luni am stat aproape tot timpul lângă ea. După ce a murit, mi se părea că dacă ies în oraș sau râd la ceva, înseamnă că am uitat-o.
Am ridicat privirea. Era exact ceea ce simțeam eu.
— Și cum ai reușit să treci peste?
— Nu cred că am trecut peste. Încă mi-e dor de ea în fiecare zi. Dar am înțeles, încet, că mama nu și-ar fi dorit să renunț la viața mea ca să-i dovedesc cât de mult am iubit-o.
Mi s-au umplut ochii de lacrimi.
— Eu am impresia că dacă mut lucrurile lui Nicu din casă, îl pierd încă o dată.
Irina nu s-a grăbit să-mi răspundă.
— Nu trebuie să mutați nimic până nu sunteți pregătită. Eu încă păstrez un pulover al mamei. Uneori îl scot din dulap doar ca să-mi amintesc de ea.
Am început să plâng. Nu tare, dar suficient încât Andrei să-mi întindă un șervețel.
— Îmi pare rău, am șoptit. M-am purtat urât cu tine, Irina. Te-am judecat fără să te cunosc.
— Nu trebuie să vă cereți iertare pentru că vă este dor de soțul dumneavoastră.
— Nu pentru dor îmi cer iertare. Ci pentru că te-am făcut vinovată de singurătatea mea. Am crezut că dacă Andrei te iubește, pentru mine nu va mai avea loc în viața lui.
Fiul meu mi-a prins mâna.
— Mamă, tu vei fi întotdeauna mama mea. Faptul că o iubesc pe Irina nu schimbă asta.
L-am privit și, pentru prima dată, am înțeles cât de nedreaptă fusesem cu el. Îi cerusem să rămână lângă durerea mea, fără să-i mai las dreptul să fie fericit.
— Știu, Andrei. Sau măcar încep să înțeleg.
Am mai stat aproape o oră. Irina mi-a povestit despre serviciul ei, despre familia ei și despre cum îl cunoscuse pe Andrei. Am descoperit că aveam multe lucruri în comun. Amândouă iubeam florile, prăjiturile făcute în casă și plimbările pe malul apei.
Când ne-am ridicat să plecăm, Irina m-a întrebat dacă poate să mă sune din când în când.
— Nu vreau să vă deranjez. Dar mi-ar plăcea să mai vorbim.
Am zâmbit.
— Poți să mă suni, mamă. Și dacă vrei, într-o zi vii la mine să bem o cafea. Fac o prăjitură cu mere cum îi plăcea lui Nicu.
Andrei s-a uitat la mine cu ochii umezi. Nu mi-a spus nimic, dar mi-a strâns ușor mâna.
În săptămânile următoare, lucrurile nu s-au schimbat peste noapte. Au fost dimineți în care nu voiam să mă ridic din pat și seri în care plângeam privind fotografiile lui Nicu.
Dar am început să răspund la telefon. Am acceptat să merg la sora mea pentru o zi și am ieșit cu vecina până la biserică. Am vorbit și cu medicul meu despre cât de greu îmi era să mă desprind de singurătate și despre sprijinul de care aveam nevoie.
Irina a venit într-o sâmbătă la mine. Nu a încercat să-mi schimbe casa și nici să-mi spună ce ar trebui să fac cu lucrurile soțului meu. Am băut cafea, am mâncat prăjitură și i-am povestit despre Nicu.
I-am arătat fotografii de la nunta noastră, de la prima vacanță la mare și de la ziua în care Andrei începuse școala. Irina m-a ascultat cu răbdare, fără să se uite la ceas.
La plecare, mi-a spus:
— Mi-ar fi plăcut să-l cunosc pe domnul Nicu. Din tot ce povestiți, pare că a fost un om deosebit.
Am zâmbit printre lacrimi.
— A fost, mamă. Și cred că i-ar fi plăcut de tine.
În seara aceea, după ce Irina a plecat, m-am dus în sufragerie. Pătura lui Nicu era tot pe fotoliu, exact cum o lăsase în ultima iarnă.
Am luat-o în brațe și am stat câteva minute cu ea la piept. Apoi am împăturit-o cu grijă și am pus-o într-un sertar, lângă câteva dintre lucrurile lui.
Am plâns mult. Dar nu am simțit că îl alung din casă. Am simțit doar că puteam păstra amintirea lui fără să opresc timpul în loc.
Am așezat fotografia restaurată pe comoda din sufragerie. În ea, Nicu mă ținea de mijloc și râdea, așa cum râdea când eram tineri.
Am atins rama și am șoptit:
— Nicule, băiatul nostru a găsit o femeie bună. Și eu am fost cât pe ce să-l îndepărtez de mine, de frică să nu rămân singură.
În clipa aceea, telefonul a sunat. Era Andrei.
— Mamă, ce faci?
— Mă uitam la fotografia cu tata.
— Ești bine?
Am privit camera, fotoliul și florile de pe pervaz.
— Mi-e dor de el, mamă. Dar da, în seara asta sunt bine.
— Irina m-a întrebat dacă vrei să vii cu noi duminică la masă.
Am zâmbit.
— Vin, Andrei. Și spune-i că aduc eu prăjitura.
După ce am închis, am rămas câteva clipe cu telefonul în mână. Durerea nu dispăruse și știam că vor mai veni zile grele. Dar nu mai trebuia să le trăiesc pe toate cu ușa închisă.
Îl iubisem pe Nicu patruzeci și doi de ani și aveam să-l iubesc până la sfârșitul vieții mele. Însă iubirea pentru omul care plecase nu trebuia să mă împiedice să-i primesc în inimă pe cei care încă erau lângă mine.
Iar Irina, femeia de care mă temusem atât de mult, nu venise să-mi ia fiul. Venise să facă parte din familia noastră, fără să-mi ceară să renunț la nimic din ceea ce iubisem înainte.