Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Constantin, te rog să nu faci asta! a spus Doina, ridicându-se brusc. Nu este momentul să dezgropăm lucruri de acum treizeci de ani!
Socrul meu a privit-o câteva clipe, apoi s-a întors spre mine.
— Alina, tatăl tău se numește Gheorghe Popescu, nu-i așa? A lucrat aproape patruzeci de ani la fabrica de componente metalice din București?
Am încuviințat, nedumerită.
— Da. Dar de unde îl cunoașteți?
— Pentru că omul acela ne-a ajutat într-o perioadă în care nu aveam nici bani să cumpărăm mâncare. Și n-am uitat niciodată.
Doina și-a dus mâna la piept.
— Constantin, ajunge! Nu interesează pe nimeni poveștile astea!
— Ba cred că interesează, Doina. Mai ales după ce ai petrecut trei ani umilindu-le fata.
În sufragerie se făcuse o liniște apăsătoare. Constantin și-a tras scaunul, dar a rămas în picioare.
— Acum treizeci de ani, eu eram la începutul carierei, iar Doina era medic rezident. Aveam un copil mic, datorii și o perioadă foarte grea în familie. Fratele Doinei lucra în aceeași fabrică unde era angajat tatăl Alinei.
M-am uitat spre Vlad. Soțul meu părea la fel de surprins ca mine.
— Când fratele Doinei a aflat că aveam probleme, i-a povestit colegului său. Gheorghe a venit într-o seară la noi cu două sacoșe de alimente și un plic cu bani. Nu eram rude, nici măcar prieteni apropiați.
Constantin a făcut o pauză.
— Iar câteva zile mai târziu, mama Alinei a venit cu mâncare gătită și haine pentru Vlad. Aveați și voi greutăți, Alina. Dar părinții tăi au împărțit ce aveau.
Mi-au dat lacrimile. Tata nu-mi povestise niciodată despre asta.
— Și le-ați dat banii înapoi? am întrebat.
— Da, după câteva luni. Dar când am vrut să le oferim ceva în plus, tatăl tău a refuzat. Mi-a spus că oamenii trebuie să se ajute când le este greu, nu să profite unii de necazurile altora.
Doina privea în podea. Nu mai avea nimic din siguranța cu care îmi vorbise mai devreme.
— Tu știai cine sunt părinții mei? am întrebat-o.
A ridicat încet capul.
— Am recunoscut numele tatălui tău când mi l-ai spus prima dată. Dar nu eram sigură.
— Și după aceea?
— După aceea am aflat că era același om.
Am simțit cum mi se strânge inima.
— Deci știați că părinții mei v-au ajutat. Și totuși, de fiecare dată când veneam aici, îmi spuneați că nu sunt suficient de bună pentru familia dumneavoastră?
Doina a încercat să răspundă, dar Constantin a intervenit.
— Tu ai ajuns medic primar, Doina. Eu am ajuns judecător. Dar oamenii aceia, care nu aveau diplomele noastre, ne-au arătat ce înseamnă omenia. Iar tu le-ai tratat fata de parcă ar fi fost inferioară.
Una dintre invitate, o fostă colegă de spital a Doinei, și-a așezat șervețelul pe masă.
— Doina, îmi pare rău, dar nu înțeleg de ce ai vorbit așa despre Alina. Meseria părinților ei nu spune nimic rău despre caracterul lor.
Am lăsat privirea în jos. Nu voiam să devin centrul unui scandal