Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Oana s-a uitat la mine, apoi la Daria, care aștepta un răspuns. Pentru câteva clipe, nora mea n-a mai avut nimic de spus.
— Daria, du-te cu fratele tău în sufragerie! Trebuie să vorbesc ceva cu bunica.
— Dar, mami, tu ai spus că bunica nu știe să se poarte ca noi!
— Daria, te rog! Nu mai discutăm acum!
Fetița l-a luat pe Tudor de mână și s-au îndepărtat. Eu am rămas în hol, cu geanta lângă picioare.
— Mamă Paraschiva, chiar nu înțeleg de ce vă supărați atât. Eu vreau doar ca ai mei copii să primească o educație bună. Nu am nimic personal cu dumneavoastră.
— Oana, eu am crescut un băiat care a ajuns inginer. Am muncit la câmp, am vândut legume și am făcut curățenie prin casele oamenilor ca să-l țin la facultate. Crezi că mâinile mele murdare de pământ l-au făcut mai puțin educat?
Nora mea a oftat și s-a uitat la ceas.
— Nu despre asta este vorba. Dar copiii trebuie să se obișnuiască cu un anumit nivel de viață.
— Și eu ce nivel am, mamă? Sunt bună să-ți păzesc copiii, dar nu sunt bună să stau lângă ei la serbare?
Oana și-a coborât privirea. Apoi a spus, aproape șoptit:
— Vă rog să rămâneți. Dacă pierd deplasarea asta, o să am probleme la serviciu.
M-am uitat spre sufragerie. Daria și Tudor stăteau pe canapea și ne priveau curioși.
— Rămân, Oana. Nu pentru că m-ai rugat tu, ci pentru că sunt nepoții mei și nu au nicio vină. Dar când te întorci, vom avea o discuție serioasă. Nu mai accept să fiu bunică doar când ai nevoie de mine.
Mi-a explicat în grabă programul copiilor, mi-a lăsat numerele de telefon și a plecat. Sebastian m-a sunat imediat ce a aflat că ajunsesem.
— Mamă, îți mulțumesc că ai venit. Îmi pare rău că nu am putut ajunge eu.
— Sebastian, când te întorci, trebuie să vorbim. Nu despre copii, ci despre felul în care Oana mă tratează.
— S-a întâmplat ceva?
— S-au întâmplat multe, mamă. Dar nu vreau să discutăm la telefon.
După ce am închis, Daria s-a apropiat de mine.
— Bunico, tu chiar ai găini acasă?
Am zâmbit.
— Am șase găini și un cocoș care mă trezește în fiecare dimineață.
— Și nu ți-e frică de ele?
— De găini? Nu, puiule! Mai degrabă ele se feresc de mine când intru să le aduc mâncare.
Tudor a început să râdă.
— Bunico, cocoșul tău știe să cânte?
— Cântă atât de tare, încât îl aud și vecinii!
În câteva minute, copiii se așezaseră lângă mine și mă întrebau despre grădină, despre pomi și despre animalele din sat.
La prânz, am pregătit o supă de pui și cartofi la cuptor. Daria m-a privit surprinsă.
— Bunico, mami spune că la țară oamenii mănâncă numai mâncare grasă.
— La țară mâncăm de toate, mamă. Și legume, și fructe, și ciorbe. Dar fiecare familie are obiceiurile ei.
— Tu ai fost la școală?
Întrebarea m-a durut, dar nu i-am arătat.
— Am făcut opt clase, Daria. Pe vremea mea, părinții aveau nevoie de mine la muncă și n-am putut merge mai departe. Dar am citit cărți toată viața și am învățat multe lucruri.
— Și cum l-ai ajutat pe tati să ajungă inginer?
— Am muncit ca el să poată învăța. Iar el a învățat foarte bine.
Seara, Daria a venit cu o carte de povești și m-a rugat să-i citesc. M-am așezat între cei doi copii și am citit până când Tudor a adormit cu capul pe umărul meu.
În dimineața următoare, Daria m-a întrebat dacă putem planta ceva în curte. Am găsit câteva ghivece goale, pământ pentru flori și niște semințe într-un dulap din garaj.
Am plantat împreună busuioc și pătrunjel. Le-am arătat cum se pune pământul, câtă apă trebuie și de ce plantele au nevoie de lumină.
— Bunico, la școală am învățat despre plante, dar n-am pus niciodată semințe adevărate! a spus Daria.
— Acum o să le vezi crescând, mamă. Numai să aveți răbdare.
Când Sebastian s-a întors în seara aceea, ne-a găsit pe toți trei în curte. Tudor îi arăta ghivecele, iar Daria îi povestea despre găinile mele.
— Tati, bunica știe o mulțime de lucruri! Și ne-a citit o poveste întreagă!
Sebastian a zâmbit, dar fetița a continuat:
— Mami ne-a spus că bunica nu are educația noastră. Și că de asta n-a venit la serbările mele. Dar mie îmi place de ea!
Zâmbetul fiului meu a dispărut.
— Cine ți-a spus asta, Daria?
— Mami. A zis că bunica nu știe să se poarte printre părinții de la școală.
Sebastian s-a uitat la mine. Am văzut că începea să înțeleagă.
După ce copiii au intrat în casă, m-a întrebat:
— Mamă, Oana chiar a spus asemenea lucruri?
— Da, Sebastian. Și nu este prima dată. De trei ani îmi spune că nepoții mei trebuie să crească printre oameni de alt nivel. Eu am tăcut, pentru că nu voiam să vă stric familia.
Fiul meu s-a așezat pe banca din curte.
— Mamă, de ce nu mi-ai spus cât de tare te doare?
— Ți-am spus de multe ori că mi-e dor de copii. Tu îmi răspundeai mereu că Oana este atentă la educația lor.
Sebastian și-a acoperit fața cu palmele.
— Ai dreptate. Am preferat să nu mă cert cu ea și te-am lăsat pe tine să suferi.
Am intrat în casă, iar Sebastian a adus din biroul lui o cutie cu fotografii vechi. Le-a arătat copiilor imagini cu el când era mic, în curtea mea, lângă solarul în care cultivam roșii.
— Vedeți femeia aceasta? Este bunica voastră. Ea se trezea la patru dimineața ca să meargă la piață. Din banii câștigați mi-a cumpărat cărți, haine și mi-a plătit facultatea.
Daria a privit fotografiile cu atenție.
— Deci bunica te-a ajutat să ajungi inginer?
— Da, iubita mea. Fără munca ei, viața mea ar fi fost mult mai grea. Și vreau să știți că un om nu valorează mai puțin pentru că locuiește la țară sau pentru că nu are o diplomă.
A doua zi, Oana s-a întors din deplasare. Copiii au alergat să o îmbrățișeze, apoi au început să-i povestească entuziasmați despre zilele petrecute cu mine.
— Mami, vrem să mergem la bunica! Are găini și o grădină mare! a strigat Tudor.
Oana s-a uitat surprinsă la Sebastian.
— Ce le-ai promis?
— Nu le-am promis nimic. Dar trebuie să discutăm despre motivul pentru care mama n-a fost niciodată invitată la serbările copiilor.
Oana și-a lăsat valiza jos.
— Sebastian, nu începe și tu! Eu vreau doar ce este mai bun pentru copiii noștri!
— Și eu. Tocmai de aceea nu vreau să-i creștem cu ideea că oamenii de la țară sunt inferiori celor care locuiesc în vile.
— Nu am spus că sunt inferiori!
— Atunci de ce le-ai spus că mama nu este suficient de educată ca să stea lângă ceilalți părinți?
Oana a tăcut. Pentru prima dată, nu mai avea o explicație pregătită.
Am intervenit înainte să înceapă o ceartă în fața copiilor.
— Oana, eu nu vreau să vă stric familia. Dar nu mai accept să fiu chemată doar când aveți nevoie de cineva care să stea cu cei mici. Dacă sunt bunica lor, vreau să-i cunosc, să-i văd crescând și să fiu tratată cu respect.
Nora mea a privit spre Daria și Tudor, care se jucau lângă scară.
— Am crezut că îi protejez, a spus încet.
— De ce anume, Oana? am întrebat-o. De faptul că bunica lor a muncit la câmp?
Nu mi-a răspuns.
Sebastian i-a spus că de acum înainte vor lua împreună deciziile privind relația copiilor cu bunicii și că nu va mai accepta să fiu exclusă doar din cauza originii mele.
Nu am cerut scuze și nici nu m-am așteptat la o schimbare peste noapte. Mi-am luat geanta și m-am pregătit să plec acasă.
La ușă, Daria m-a îmbrățișat.
— Bunico, mai vii la noi?
Am sărutat-o pe frunte.
— Vin, puiule, dacă mă chemați. Și poate într-o zi veniți și voi la mine.
— Eu vreau să văd cocoșul!
Am râs și i-am promis că îi voi trimite o fotografie.
Două săptămâni mai târziu, Sebastian m-a sunat și m-a întrebat dacă poate veni cu copiii pentru un weekend. Oana acceptase, deși încă avea rețineri.
Am pregătit camerele, am schimbat așternuturile și am rugat-o pe vecina Aurica să-mi aducă niște mere din livada ei.
Când Daria și Tudor au coborât din mașină, au alergat direct spre mine. Tudor voia să vadă găinile, iar Daria mă întreba dacă semințele plantate la București aveau să crească.
Am petrecut două zile frumoase. Le-am arătat grădina, am adunat mere și am pregătit împreună o plăcintă. Copiii au descoperit că la țară există lucruri pe care nu le înveți din cărți.
Duminică, înainte să plece, Daria m-a luat de mână.
— Bunico, mami spunea că aici nu avem ce învăța. Dar eu am învățat cum cresc plantele, cum se face plăcinta și de ce trebuie să avem grijă de animale.
Am strâns-o la piept.
— Puiul bunicii, nu contează dacă trăiești la oraș sau la țară. Contează să nu te crezi niciodată mai bun decât alt om.
Sebastian ne privea din prag. Când copiii s-au urcat în mașină, a venit și m-a îmbrățișat.
— Mamă, îmi pare rău că am lăsat să treacă atâția ani. Nu-i mai putem aduce înapoi, dar vreau să fiu mai atent de acum înainte.
— Nu vreau nimic pentru mine, Sebastian. Vreau doar să nu mai fiu o străină pentru nepoții mei.
În seara aceea, după ce au plecat, am rămas în curte și am privit ghivecele cu flori de pe pervaz. Casa era din nou liniștită, dar liniștea nu mă mai durea la fel.
Știam că Oana nu se schimbase complet și că mai aveam multe lucruri de lămurit. Dar copiii mei începuseră să înțeleagă ceva important: o bunică nu trebuie să aibă haine scumpe, diplome sau o casă mare ca să merite dragostea nepoților.
Eu aveam doar mâinile muncite, o grădină și o inimă care îi așteptase ani întregi.
Iar pentru prima dată, nepoții mei știau drumul spre casa bunicii.