Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Domnule Marinescu, doamna din fața dumneavoastră este Margareta Popescu, soția regretatului Tudor Popescu, fondatorul acestei companii, a spus avocatul. În urma succesiunii, dumneaei deține pachetul majoritar de acțiuni.
Sorin a rămas cu gura întredeschisă. S-a uitat la mine, apoi la avocat, de parcă aștepta să-i spună că este o glumă.
— Soția domnului Tudor? Dar… eu nu am știut…
— V-am spus de câteva ori că ar fi bine să aflați cine sunt înainte să continuați, i-am răspuns.
Directorul și-a îndreptat sacoul și a încercat să zâmbească.
— Doamnă Popescu, vă rog să mă scuzați! A fost o neînțelegere. Dacă aș fi știut…
— Dacă ați fi știut că sunt acționarul majoritar, nu mi-ați fi vorbit așa?
— Bineînțeles că nu!
— Dar unei femei care vine aici să ceară un loc de muncă i-ați fi vorbit la fel? Sau unui muncitor care conduce o mașină veche?
Sorin nu a răspuns.
— Domnule Marinescu, nu faptul că nu m-ați recunoscut este problema. Problema este că ați considerat că aveți dreptul să mă umiliți pentru că nu conduc o mașină scumpă.
Avocatul mi-a făcut semn spre intrare. Am pornit către clădire, iar Sorin a venit grăbit în urma noastră.
— Doamnă Popescu, sper că incidentul acesta nu va afecta colaborarea noastră!
M-am oprit.
— Asta depinde de ceea ce voi afla astăzi despre felul în care conduceți compania soțului meu.
În sala de ședințe mă așteptau ceilalți membri ai consiliului. Pe perete era o fotografie mare cu Tudor, făcută la aniversarea a douăzeci și cinci de ani de activitate a firmei.
Când am văzut-o, mi s-au umplut ochii de lacrimi. Tudor zâmbea, cu mâinile sprijinite pe o masă, înconjurat de oamenii cu care construise totul.
— Doamnă Popescu, ne bucurăm că ați venit, mi-a spus președintele consiliului.
Am luat loc și am ascultat prezentarea situației financiare. Firma avea contracte importante și rezultate bune, dar existau și câteva probleme despre care avocatul voia să discutăm separat.
— În ultimele luni am primit mai multe sesizări din partea angajaților, a spus Andrei Petrescu. Sunt reclamații privind comportamentul conducerii, presiuni asupra personalului și amenințări cu concedierea.
Am ridicat privirea.
— Despre cine este vorba?
Avocatul a ezitat o clipă.
— Mai multe sesizări îl privesc pe domnul Marinescu.
Sorin s-a îndreptat imediat în scaun.
— Sunt nemulțumiri obișnuite! Când ceri performanță, întotdeauna apar oameni care se plâng!
— Și oamenii aceștia au fost ascultați? am întrebat.
— Departamentul de resurse umane a analizat situația, a răspuns unul dintre membrii consiliului. Dar unele reclamații nu au fost soluționate.
Am cerut să văd documentele. Printre ele era o sesizare făcută de un maistru cu douăzeci și doi de ani vechime, care susținea că fusese umilit în fața colegilor pentru că refuzase să trimită o echipă pe șantier fără echipamentul necesar.
O altă angajată reclama că directorul îi spusese că, dacă nu poate rămâne peste program, ar trebui să-și caute alt serviciu.
Am simțit un nod în gât.
Tudor îmi povestise ani întregi despre oamenii aceștia. Știa numele multora dintre ei și se interesa de familiile lor.
— Domnule Marinescu, vreau ca toate sesizările să fie verificate corect, fără presiuni asupra angajaților, am spus.
— Doamnă Popescu, cu tot respectul, dumneavoastră nu cunoașteți domeniul construcțiilor. Eu conduc această companie de luni bune și știu ce trebuie făcut.
L-am privit calm.
— Aveți dreptate că nu sunt specialistă în construcții. Tocmai de aceea voi lucra cu oameni competenți. Dar nu trebuie să fiu inginer ca să înțeleg că un angajat merită respect.
Sorin și-a încrucișat brațele și nu a mai spus nimic.
După ședință, avocatul m-a condus în fostul birou al lui Tudor. Totul era aproape neschimbat. Pe birou se afla o fotografie cu noi doi, făcută într-o vacanță la munte.
— Soțul dumneavoastră ținea foarte mult la această companie, mi-a spus Andrei. În ultimele luni ale vieții a insistat să fie păstrate anumite principii privind siguranța și respectarea angajaților.
Mi-a arătat câteva note transmise conducerii înainte ca Tudor să se retragă din activitate.
Una dintre ele conținea o propoziție pe care i-o auzisem de multe ori:
„O firmă poate cumpăra utilaje noi, dar nu poate cumpăra încrederea oamenilor după ce a pierdut-o.”
Am atins hârtia cu vârful degetelor.
— Așa era Tudor, am șoptit.
În zilele următoare am cerut o analiză independentă a sesizărilor și a modului în care fuseseră luate anumite decizii. Nu voiam să condamn pe nimeni doar pentru ce se întâmplase în parcare, dar nici să ignor ceea ce aflasem.
Au fost discutate documente, au fost ascultați angajați și au fost verificate procedurile interne. Mai multe reclamații s-au dovedit întemeiate.
Sorin folosise amenințările și umilința ca metode de conducere. În unele situații ignorase avertismentele privind siguranța muncii și tratase diferit angajații în funcție de poziția lor.
Consiliul a analizat concluziile, iar în cadrul procedurilor aplicabile s-a decis încetarea mandatului său de director executiv.
În ziua în care a fost anunțat, Sorin a cerut să vorbească personal cu mine.
— Doamnă Popescu, am muncit enorm pentru această companie. Nu puteți să mă înlăturați pentru o ceartă în parcare!
— Nu plecați pentru o ceartă în parcare, domnule Marinescu. Incidentul acela m-a făcut să pun întrebări. Decizia a fost luată după verificarea unor probleme mult mai serioase.
A privit spre podea.
— Poate am fost prea dur cu oamenii. Dar rezultatele au fost bune.
— Rezultatele contează. Dar și felul în care le obțineți. Soțul meu a construit firma aceasta cu oameni pe care îi respecta. Nu vreau ca munca lui să fie continuată prin frică.
Sorin nu a mai încercat să se justifice. Și-a luat documentele și a plecat.
În săptămânile următoare, compania a început să schimbe câteva proceduri. Angajații au primit posibilitatea să raporteze probleme fără să se teamă de represalii, iar responsabilitățile conducerii au fost clarificate.
Eu nu am devenit directoare. Nu aveam pregătirea necesară și nici nu-mi doream să conduc personal șantiere sau contracte.
Mi-am asumat însă rolul de acționar majoritar și am sprijinit numirea unei conduceri care să respecte atât rezultatele economice, cât și oamenii.
Într-o dimineață, la câteva săptămâni după schimbările din companie, am mers din nou la sediu.
Tot cu Opelul meu Astra.
Am parcat într-un loc liber, aproape de intrare. Agentul de pază care asistase la prima confruntare m-a recunoscut imediat.
— Bună dimineața, doamnă Popescu! Mă bucur să vă revăd.
— Bună dimineața. Cum vă merge?
A zâmbit.
— Mai bine, doamnă. Parcă s-a schimbat atmosfera pe aici.
Am privit spre mașina mea veche.
— Știți, soțul meu mi-a cumpărat Opelul acesta când firma începuse să meargă bine. Mi-a spus că nu trebuie să schimb un lucru doar pentru că îmi permit ceva mai scump.
Agentul a încuviințat.
— Avea dreptate.
Am intrat în clădire și m-am oprit câteva clipe în fața fotografiei lui Tudor.
Mi-era dor de el în fiecare zi. Uneori încă aveam impulsul să-l sun și să-i povestesc ce se întâmplase.
Dar în dimineața aceea simțeam că reușisem să protejez o parte din ceea ce construise.
Nu era vorba doar despre o companie cu sute de angajați sau despre banii pe care îi moștenisem.
Era vorba despre felul în care un om alege să-i trateze pe ceilalți atunci când are putere asupra lor.
Am ieșit de la ședință aproape de prânz. Opelul mă aștepta în parcare, curat și modest, între mașini mult mai scumpe.
M-am urcat la volan și am trecut cu mâna peste bord, așa cum făceam uneori când îmi aminteam de Tudor.
— Ai avut dreptate, am șoptit. Un om nu valorează cât mașina pe care o conduce.
Am pornit motorul și am plecat spre casă.
Nu aveam nevoie de un Mercedes ca să demonstrez cine sunt. Și nici de un loc de parcare rezervat ca să mă simt importantă.
Tot ce îmi doream era ca oamenii care intrau în compania lui Tudor să fie tratați cu respect, indiferent dacă veneau într-o mașină scumpă, într-un Opel vechi sau pe jos.
Pentru că adevărata valoare a unui om nu se vede în ceea ce conduce, ci în felul în care se poartă cu cei despre care crede că nu-i pot oferi nimic.