Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mama crede că ar fi mai bine ca, după ce naști, să stai o vreme la părinții tăi, a spus Petru, fără să mă privească. Măcar patru sau șase săptămâni, până te refaci.
Am rămas nemișcată.
— Și tu unde vei sta?
— Aici, bineînțeles. Trebuie să merg la serviciu. Mama ar veni să mă ajute cu mâncarea, curățenia și pregătirile pentru când vă întoarceți.
— Când ne întoarcem? am repetat. Adică eu și fetița noastră?
Petru a încuviințat.
— Alina, nu o lua așa. Mama spune că la ai tăi ai avea mai multă liniște.
— Petru, tu înțelegi ce-mi propui? Eu nasc copilul nostru, plec cu ea la părinții mei, iar tu rămâi aici cu mama ta? Și când consideră ea că mi-am revenit, ne întoarcem?
— Nu am spus că hotărăște mama!
— Atunci cine a hotărât toate astea fără să mă întrebe?
A tăcut. M-am așezat pe marginea patului, fiindcă simțeam că nu mă mai țin picioarele.
— Și spune-mi ceva, Petru. Dacă după șase săptămâni nu slăbesc? Dacă sunt încă obosită, dacă am nevoie de ajutor, dacă trupul meu nu arată cum își imaginează mama ta? Tot la părinții mei rămân?
— Alina, exagerezi. Nu despre kilograme este vorba.
— Tocmai am auzit-o pe mama ta vorbind despre sânii mei, despre talia mea și despre faptul că nu voi mai fi femeia cu care te-ai însurat. Iar tu n-ai contrazis-o!
Petru s-a așezat lângă mine.
— Mi-e frică, Alina. Nu știu cum o să fie cu un copil. Mama spune că primele luni sunt îngrozitor de grele și că noi nu suntem pregătiți.
L-am privit lung.
— Și mie mi-e frică. Eu sunt cea care urmează să nască. Dar nu m-am gândit nicio clipă să te trimit departe ca să-mi fie mie mai ușor.
Petru și-a coborât capul.
— N-am privit lucrurile așa.
— Pentru că mama ta s-a gândit la confortul tău, iar tu ai uitat să te gândești la mine și la fetița noastră.
În seara aceea n-am mai continuat discuția. Mi-am sunat mama și i-am povestit ce se întâmplase. A ascultat fără să mă întrerupă.
— Alina, dacă vrei să vii la noi, ușa este deschisă. Dar să vii pentru că tu ai nevoie de liniște, nu pentru că te trimite cineva din propria casă.
Am început să plâng. Era prima dată în ziua aceea când cineva mă întreba ce îmi doream eu.
A doua dimineață, Irina a venit din nou. Nici măcar nu m-a întrebat cum mă simt.
— Ei, ați discutat? a întrebat, așezându-și geanta pe canapea. Mama Alinei poate pregăti camera până naște. Eu vin aici și mă ocup de restul.
Petru s-a uitat spre mine, dar n-a spus nimic.
— Doamnă Irina, am răspuns, nu voi pleca din casa mea pentru că dumneavoastră considerați că după naștere nu voi mai arăta suficient de bine.
Soacra mea a ridicat sprâncenele.
— Vai, Alina! Nu mai putem spune nimic fără să te superi? Eu încerc să vă ajut!
— Atunci ajutați-ne respectându-ne deciziile. Nu hotărând unde trebuie să locuiesc eu cu copilul meu.
— Petru, auzi cum vorbește cu mine?
M-am întors spre soțul meu.
— Petru, acum este momentul să spui ce gândești. Nu după ce pleacă mama ta.
El a rămas câteva clipe tăcut.
— Mamă, Alina are dreptate. N-ar fi trebuit să discutăm despre mutarea ei fără să o întrebăm.
Irina a izbucnit.
— Eu am crescut un copil și știu mai bine decât voi ce urmează! Dacă nu vreți ajutorul meu, descurcați-vă singuri!
Și-a luat geanta și a plecat, trântind ușa.
Petru a rămas în mijlocul sufrageriei. Pentru prima dată, nu s-a grăbit să o sune ca să o împace.
— Alina, îmi pare rău, a spus. Am fost laș. Am lăsat-o să vorbească despre tine într-un fel în care eu n-aș accepta să vorbească nimeni despre mama.
— Petru, nu vreau să-mi spui doar că îți pare rău. Vreau să știu dacă pot conta pe tine când o să vin acasă cu fetița noastră.
— Poți. Și vreau să-ți demonstrez.
În zilele următoare, Petru a început să se ocupe de lucrurile pe care până atunci le lăsase în grija mea. A pregătit camera copilului, a făcut cumpărăturile și a discutat cu angajatorul despre concediul paternal.
Am mers împreună la următorul control, unde am discutat cu medicul despre recuperarea după naștere și despre sprijinul de care aveam nevoie. Pentru prima dată, Petru a pus întrebări despre cum mă putea ajuta concret, nu despre când aveam să-mi recapăt silueta.
Totuși, eu nu reușeam să uit ce auzisem.
Cu două săptămâni înainte de termen, am hotărât să petrec câteva zile la părinții mei. Nu pentru că mă alungase cineva, ci pentru că aveam nevoie să mă liniștesc.
Petru m-a dus cu mașina și mi-a cărat bagajele până în dormitor.
— Alina, nu vreau să crezi că mă bucur că pleci.
— Știu. Dar am nevoie să văd că poți respecta ce îți cer, chiar și când mama ta nu este de acord.
A încuviințat și a plecat fără să insiste.
Într-o seară, Irina l-a sunat și i-a spus că venise momentul să mute câteva dintre lucrurile ei în apartamentul nostru.
Petru i-a răspuns că nu era nevoie.
— Mamă, Alina se întoarce acasă după naștere. Iar tu vei veni în vizită când vom fi pregătiți să primim musafiri.
— Deci nevastă-ta te-a întors împotriva mea!
— Nu, mamă. Eu am înțeles că trebuie să fiu soț și tată, nu să aștept ca tu să hotărăști în locul nostru.
Mi-a povestit conversația în seara aceea. Nu m-am bucurat că Irina era supărată, dar pentru prima dată am simțit că Petru începea să înțeleagă.
Fetița noastră s-a născut aproape de termen, într-o dimineață de marți. Am numit-o Sofia.
Când asistenta i-a pus-o lui Petru în brațe, soțul meu a început să plângă. O privea de parcă nu-i venea să creadă că este a noastră.
— Alina, este minunată, a șoptit. Îți mulțumesc.
Eram obosită, dar am zâmbit.
— Acum începe partea în care trebuie să fim o echipă.
— Știu, mi-a răspuns. Și nu vreau să te mai las singură.
Primele zile acasă au fost grele. Sofia se trezea des, eu aveam nevoie de odihnă, iar Petru încerca să învețe cum să o îngrijească. Uneori eram amândoi epuizați.
Dar el se ridica noaptea să o schimbe, pregătea mâncarea și se ocupa de cumpărături. Când aveam nevoie de ajutor, nu-mi spunea să mă descurc singură.
Irina a cerut să vină imediat după ce am ajuns acasă. Petru i-a explicat că vom stabili împreună o zi potrivită.
După aproape două săptămâni, am acceptat să ne viziteze.
A intrat cu un buchet de flori și câteva hăinuțe pentru Sofia. A privit copilul emoționată, apoi s-a întors spre mine.
— Alina, arăți obosită.
Petru a intervenit înainte să apuc să răspund.
— Mamă, Alina a născut de curând. Este firesc să aibă nevoie de odihnă. Te rog să nu mai faci observații despre corpul ei.
Irina a rămas surprinsă.
— Nici măcar nu pot să spun că este obosită?
— Poți să o întrebi cum se simte și dacă are nevoie de ceva, a răspuns el. Dar fără comparații cu felul în care arăta înainte.
Soacra mea a tăcut. După câteva minute, s-a apropiat de mine.
— Alina, poate am fost prea dură cu tine în timpul sarcinii.
Am privit-o fără să zâmbesc.
— Nu ați fost doar dură. M-ați făcut să mă simt de parcă valoarea mea pentru familia aceasta depindea de câte kilograme aveam.
— Nu asta am vrut…
— Dar asta ați făcut. Și nu vreau ca Sofia să crească auzind că o femeie trebuie să arate într-un anumit fel ca să merite iubire.
Irina și-a coborât privirea.
— Îmi pare rău, a spus încet.
Nu am îmbrățișat-o. Nu puteam să uit toate vorbele ei după o singură scuză. Dar am lăsat-o să stea lângă Sofia și să-i mângâie ușor mânuța.
După ce a plecat, Petru s-a așezat lângă mine pe canapea.
— Știu că am mult de reparat, Alina.
— Da, Petru. Dar astăzi ai făcut ceea ce așteptam de la tine de atâta vreme. Nu ai lăsat-o pe mama ta să mă umilească.
M-a luat de mână.
— Nu vreau să mai fii nevoită să-mi ceri asta.
Am privit-o pe Sofia, care dormea liniștită în pătuțul ei.
Corpul meu nu mai era același ca înainte de sarcină. Poate avea să se schimbe din nou, poate nu. Nu știam și nici nu voiam să-mi transform recuperarea într-o întrecere cu imaginea femeii care fusesem.
În brațele mele crescuse un copil. Iar acum aveam nevoie de timp, grijă și respect.
Nu știam dacă Irina își va schimba cu adevărat felul de a gândi. Dar știam că, de acum înainte, nu va mai putea hotărî cât valorez eu în familia noastră.
În seara aceea, Petru a venit din bucătărie cu două căni de ceai. Mi-a întins una, apoi s-a așezat lângă mine și m-a întrebat dacă vreau să mă odihnesc cât stă el cu Sofia.
Am încuviințat.
Nu aveam nevoie să-mi spună că sunt la fel de frumoasă ca în ziua nunții. Aveam nevoie să mă privească drept femeia cu care alesese să-și construiască o viață, indiferent de schimbările prin care treceam.
Iar în seara aceea, pentru prima dată după multe luni, am simțit că nu mai trebuie să demonstrez nimănui că merit să fiu iubită.