Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Geta a spus că a aflat de la sora ta, Adriana. De la Monica, a răspuns Nicu. Cică i-ar fi povestit cineva din familie că pregătiți o locuință pentru Mara.
Am rămas cu ochii la el. Monica era sora mea mai mică. Știa despre planurile noastre încă dinainte să începem construcția, pentru că o rugasem să ne ajute cu mama până terminam lucrările.
— Nu se poate, am murmurat. Monica știe foarte bine pentru cine construim.
Mara s-a întors brusc spre mine.
— Mătușa Monica? Ea mi-a spus să nu pun la suflet ce zice lumea! Și tot ea a început?
— Nu știm încă sigur, iubita mea. Dar o să aflăm.
Mihai s-a apropiat de gard.
— Nicule, vreau să înceteze toate poveștile astea. Mara are șaptesprezece ani și nu merită să fie batjocorită pentru niște minciuni.
— Bine, măi Mihai. Dar și voi puteați să spuneți de la început că nu e pentru copii.
— Nu trebuia să-ți explic ce construiesc în curtea mea ca să nu inventezi lucruri despre fata mea!
L-am prins pe Mihai de braț și l-am rugat să intre în casă. Nu voiam să transformăm încă o seară într-un spectacol pentru vecini.
În bucătărie, Mara stătea cu brațele încrucișate.
— Acum îmi spuneți adevărul? Pentru cine este anexa?
M-am așezat lângă ea.
— Pentru bunica Viorica, Mara. După cele două accidente vasculare, nu mai poate locui singură la țară. Am vrut să-i facem un spațiu al ei, aproape de noi, ca să o putem îngriji.
Fiica mea m-a privit uimită.
— Pentru bunica? Și de ce nu mi-ați spus?
— Ne-am temut că, dacă află înainte să fie gata, o să refuze să vină. Știi cât este de mândră.
— Dar eu nu sunt bunica! Eu sunt fiica voastră! De ce trebuia să mă țineți și pe mine în întuneric?
Nu aveam niciun răspuns bun.
— Ai dreptate, Mara. Am greșit. Am vrut să o protejăm pe bunica și nu ne-am dat seama cât rău îți facem ție.
Mihai s-a așezat lângă noi.
— Și eu am greșit. Când am auzit primele glume, trebuia să le opresc imediat. Nu să cred că lumea o să se plictisească.
Mara și-a șters obrajii.
— Nu vreau să mai merg mâine la școală.
Am strâns-o de mână.
— Mergem împreună să vorbim cu diriginta. Nu trebuie să suporți singură toate astea.
A doua zi dimineață am sunat-o pe Monica. A răspuns veselă, fără să bănuiască motivul apelului.
— Adriana, ce faci? Cum merge construcția?
— Monica, i-ai spus Getei că facem garsoniera pentru Mara și Darius?
S-a lăsat liniștea.
— Eu? Nu! Cine ți-a spus așa ceva?
— Nicu. Spune că Geta a aflat de la tine.
Monica a oftat.
— Adriana, eu i-am spus Getei doar că faceți un spațiu pentru cineva din familie. M-a întrebat dacă este pentru Mara și i-am răspuns că nu pot să-i spun mai multe. Atât!
— Și nu te-ai gândit că o să înceapă să inventeze?
— Nu mi-am imaginat că poate ajunge atât de departe. Îmi pare rău.
Am închis telefonul cu un gust amar. Monica nu inventase povestea, dar vorbele ei neclare îi dăduseră Getei ocazia să pretindă că știe un secret.
În aceeași după-amiază am mers la vecină. Geta stătea la poartă, vorbind cu alte două femei.
— Geta, vreau să lămurim ceva. De ce le-ai spus oamenilor că pregătim anexa pentru Mara și Darius?
A început să se fâstâcească.
— Eu doar am auzit că este pentru cineva din familie. Și cum copiii se cunosc de mici, am crezut că…
— Ai crezut sau ai știut? Pentru că fiica mea este batjocorită la școală din cauza poveștilor pe care le-ai răspândit.
Geta a coborât privirea.
— N-am vrut să iasă așa.
— Dar a ieșit. Și acum vreau să le spui acelorași oameni că ai vorbit fără să știi adevărul.
Nu i-am arătat documentele medicale ale mamei și nici nu i-am povestit prin ce trecea. Nu aveam de ce să expun suferința Vioricăi ca să demonstrez că fiica mea era nevinovată.
I-am spus doar că anexa era destinată unui membru vârstnic al familiei, care avea nevoie să locuiască aproape de noi.
Geta a promis că va îndrepta lucrurile. Nu știam cât de mult o puteam crede, dar măcar nu mai tăceam.
La școală, diriginta Marei ne-a ascultat cu atenție. A discutat cu elevii implicați în batjocură și a stabilit că orice comentariu jignitor trebuia oprit. Mara nu a fost obligată să explice colegilor problemele bunicii sale.
În zilele următoare, glumele au început să se rărească. Dar fiica mea încă evita să iasă în curte când îl vedea pe Darius la poartă.
Într-o seară, băiatul a venit împreună cu tatăl lui. Nicu părea stânjenit.
— Mihai, am venit să-mi cer scuze. Am făcut o glumă proastă și am lăsat-o să meargă prea departe.
Darius s-a uitat spre Mara.
— Și eu vreau să-ți spun ceva. N-am povestit nimănui că am fi împreună. Nici mie nu mi-a fost ușor la școală.
Mara a încuviințat.