Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Pe pagina următoare era trecută o sumă de 38.500 de lei. Mobilier nou, zugrăveli, instalații electrice, uși schimbate și amenajarea unui birou modern. Dar ceea ce m-a făcut să mă așez pe scaun a fost mențiunea de la final: „Plata lucrărilor se va efectua de către beneficiara Elena Dumitrescu.”
Am ridicat privirea spre Cristina.
— Adică nu numai că mi-ați luat dormitorul, dar ați hotărât și că eu trebuie să plătesc renovarea?
Nora mea și-a încrucișat brațele.
— Mamă Elena, nu dramatizați! Investim în casa dumneavoastră. Până la urmă, tot aici rămân lucrurile.
— Cristina, eu am o pensie de 2.800 de lei. De unde crezi că scot aproape patruzeci de mii?
— Aveți economii. Adrian mi-a spus că ați pus bani deoparte după ce a murit tatăl lui.
Am simțit că mi se strânge inima. Banii aceia erau economiile mele și ale lui Gheorghe, păstrate pentru bătrânețe și pentru eventualele probleme de sănătate.
— Și cine v-a dat voie să hotărâți ce fac eu cu economiile mele?
Cristina a oftat.
— Mamă Elena, chiar trebuie să ne certăm pentru orice? Noi încercăm să facem casa mai frumoasă!
Am ridicat foaia cu semnătura.
— Atunci spune-mi cine a semnat aici.
Nora mea a privit spre ușă.
— Adrian a zis că rezolvă el documentele.
— Te-am întrebat cine a semnat în numele meu.
— Nu știu exact. Vorbiți cu el!
Am pus mapa pe masă și m-am întors spre muncitorii care așteptau în hol.
— Domnilor, îmi pare rău că ați făcut drumul degeaba. Eu sunt proprietara și nu am cerut să-mi fie mutată mobila. Vă rog să opriți lucrările.
Unul dintre bărbați a încuviințat.
— Doamnă, noi am venit pentru mutare, nu pentru renovare. Dacă nu sunteți de acord, ne oprim.
Au așezat dulapul la loc și și-au strâns uneltele. Cristina îi privea furioasă, dar n-a mai îndrăznit să le dea ordine.
După ce au plecat, am sunat firma trecută pe ofertă. Am aflat că documentul era doar o propunere de lucrări, nu un contract executat, și că nu fusese plătit niciun avans. Reprezentantul firmei mi-a confirmat că Adrian trimisese oferta semnată în numele meu.
Am cerut să nu fie programată nicio lucrare fără acordul meu direct și am păstrat documentele.
Seara, Adrian a venit acasă mai devreme decât de obicei. Cristina îl sunase de mai multe ori și îi spusese că făcusem scandal cu muncitorii.
— Mamă, chiar trebuia să-i trimiți acasă? m-a întrebat din prag.
Stăteam la masa din bucătărie, cu mapa în față.
— Adrian, așază-te. Avem de discutat.
— Mamă, sunt obosit. Putem vorbi mâine?
— Nu. Astăzi mi-ai scos lucrurile din dormitor și ai trimis unei firme o ofertă cu semnătura mea. Vreau să-mi explici.
Fiul meu s-a uitat spre Cristina, apoi spre documente.
— Era doar o formalitate. Nu am făcut nimic rău.
— Tu ai semnat în locul meu?
A ezitat.
— Da, mamă. Dar știam că o să fii de acord când îți explicăm.
M-am ridicat încet.
— Adrian, tu ai patruzeci de ani aproape. Cum ai putut să crezi că ai dreptul să semnezi în numele meu?
— Nu am vrut să te păcălesc. Voiam doar să începem renovarea mai repede.
— Și cu banii cui?
N-a răspuns.
— Cu banii mei, Adrian. Cu economiile pentru care eu și tatăl tău am muncit o viață.
Cristina a intervenit.
— Mamă Elena, noi locuim aici și contribuim la întreținerea casei. Mi se pare normal să avem și noi un cuvânt de spus!
Am privit-o lung.
— Contribuiți? Cristina, de opt luni cumpăr aproape toată mâncarea. Eu plătesc cea mai mare parte din facturi, gătesc, spăl și fac curățenie. Voi mi-ați dat bani pentru utilități de trei ori.
— Pentru că strângem pentru apartamentul nostru!
— Știu. Tocmai de aceea v-am primit aici. Ca să vă ajut să economisiți, nu ca să vă plătesc și renovările.
Adrian s-a așezat pe scaun.
— Mamă, nu credeam că te deranjează atât de mult.
— Ieri am rugat-o pe Cristina să mă ajute cinci minute cu o pilotă. Mi-a spus să angajez o femeie dacă nu mai pot singură. Astăzi a angajat doi oameni ca să-mi golească dormitorul. Pentru asta s-au găsit bani și timp.
Cristina și-a ferit privirea.
— Eu am serviciu, mamă Elena. Nu pot să mă ocup de toate treburile casei.
— Nici nu ți-am cerut asta. Dar nici eu nu sunt servitoarea voastră.
Am făcut o pauză și m-am uitat la fiul meu.
— Adrian, tatăl tău a muncit sâmbete întregi ca să terminăm casa aceasta. Când am cumpărat patul din dormitor, mi-a spus că măcar la bătrânețe să avem un loc al nostru, unde să nu ne deranjeze nimeni.
Mi s-a frânt vocea.
— El nu mai este. Dar eu sunt încă aici. Și nu vreau să ajung o musafiră în casa pe care am ridicat-o împreună.
Adrian a rămas cu privirea în masă.
— Îmi pare rău, mamă.
— Nu vreau doar să-ți pară rău. Vreau să înțelegi că ați depășit o limită.
Cristina s-a ridicat brusc.
— Deci ce vreți să facem? Să trăim toți după regulile dumneavoastră? Să nu schimbăm nimic, să nu atingem nimic, să stăm ca niște chiriași?
— Nu, Cristina. Vreau să vă purtați ca doi oameni adulți care locuiesc temporar în casa altcuiva. Și dacă asta vi se pare prea greu, cred că este timpul să vă căutați propria locuință.
Nora mea a rămas nemișcată.
— Ne dați afară?
— Nu vă alung în seara asta. Aveți timp să vă organizați și să găsiți o chirie. Dar nu mai putem continua așa.
Adrian a ridicat capul.
— Mamă, nu putem să discutăm și să găsim o soluție?
— Am încercat opt luni, Adrian. De fiecare dată mi-ai spus să mai las de la mine. Acum vă cer eu să respectați o hotărâre.
În seara aceea, Cristina a intrat în dormitorul lor și a închis ușa. Adrian a rămas în bucătărie, ajutându-mă pentru prima dată după multă vreme să strâng masa.
— Mamă, chiar nu mi-am dat seama cât de mult te-am lăsat să faci pentru noi, mi-a spus.
— Pentru că era comod, mamă. Când găseai mâncarea gata și hainele spălate, nu te întrebai cine le făcuse.
A încuviințat, rușinat.
— Și semnătura… n-ar fi trebuit s-o pun. O să anulez orice solicitare făcută firmei.
— Am vorbit deja cu ei. Dar vreau să nu se mai întâmple niciodată.
În următoarele zile, Adrian și Cristina au început să caute apartamente de închiriat. Nu a fost ușor. Cristina era furioasă și spunea că eu le stricasem planurile de economisire.
Eu nu m-am mai certat. Le-am spus că îi ajut cu împachetatul, dacă au nevoie, dar că nu-mi voi schimba hotărârea.
Între timp, mi-am pus hainele la loc în dulap. Adrian m-a ajutat să așez salteaua și să mutăm patul în poziția inițială.
Când am găsit fotografia de la nunta mea cu Gheorghe într-una dintre cutii, am rămas câteva clipe cu ea în mână.
— Tatăl tău ar fi fost tare supărat dacă ar fi văzut ce s-a întâmplat, i-am spus.
Adrian s-a apropiat.
— Știu, mamă. Și eu sunt supărat pe mine.
După aproape trei săptămâni, au găsit un apartament cu două camere, la câteva cartiere distanță.
În ziua mutării, Cristina a coborât ultima cu o cutie în brațe. S-a oprit lângă mine.
— Mamă Elena, eu tot cred că am fi putut face casa mai frumoasă.
— Poate, Cristina. Dar o casă frumoasă nu înseamnă nimic dacă omul care locuiește în ea nu se mai simte respectat.
N-a răspuns. A pus cutia în mașină și s-a urcat lângă Adrian.
Fiul meu a venit să mă îmbrățișeze.
— Mamă, o să vin să te ajut cu cumpărăturile și cu treburile grele. Nu vreau să crezi că plecăm și te uităm.
— Vino să mă vezi, Adrian. Nu trebuie să-mi aduci nimic. Dar când vii, vreau să stăm la masă ca mamă și fiu, nu ca o femeie care servește și un bărbat care așteaptă.
M-a strâns în brațe și mi-a promis că așa va face.
După ce au plecat, am intrat în casă. Era liniște. Pentru prima dată după opt luni, nu mai erau cești lăsate prin sufragerie, haine aruncate pe scaune sau vase murdare în chiuvetă.
Am mers în dormitor și m-am așezat pe patul meu. Am privit dulapul, perdelele și fotografia lui Gheorghe de pe noptieră.
Nu era cea mai modernă cameră din lume. Mobilierul era vechi, iar pereții aveau nevoie de o zugrăveală.
Dar era camera mea.
În după-amiaza aceea am scos din dulap o pilotă curată. Am încercat să o bag în husă, dar spatele a început din nou să mă doară.
De data aceasta nu m-am încăpățânat să termin singură. Am sunat-o pe vecina mea, Mariana, care locuia la două case distanță.
— Mariano, ai cinci minute să mă ajuți cu o pilotă?
— Cum să nu, Elena! Vin imediat!
A venit după câteva minute, am schimbat împreună lenjeria și apoi am stat la o cafea în bucătărie.
Mi-am dat seama cât de puțin cerusem, de fapt, în dimineața aceea. Nu voiam bani, cadouri sau sacrificii. Voiam doar puțin ajutor și respect în propria casă.
Îmi iubesc fiul și nu regret că l-am primit când a avut nevoie de mine. Dar am înțeles că a fi mamă nu înseamnă să renunți la tot ce ai, până când ceilalți ajung să creadă că nu mai ai dreptul la nimic.
La șaizeci și patru de ani, nu voiam să încep o viață nouă. Voiam doar să-mi pot trăi liniștită viața pe care o construisem alături de Gheorghe.
Și, pentru prima dată după multă vreme, când am închis seara ușa dormitorului, am simțit că sunt din nou acasă.