Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Marcela mi-a spus că Răzvan are îndoieli în privința nunții, a început Bianca, strângând buchetul de flori. Mi-a spus că după accident lucrurile dintre voi nu mai sunt la fel.
Am simțit cum mi se taie respirația.
— Ce îndoieli? am întrebat, uitându-mă spre Răzvan.
Logodnicul meu părea la fel de uluit ca mine.
— Gabriela, eu n-am spus niciodată așa ceva!
Bianca s-a întors spre Marcela.
— Dar dumneavoastră mi-ați spus că el nu mai are curajul să anuleze nunta! Că îi este milă de Gabriela și că, dacă vin astăzi, o să înțeleagă că mai are o șansă!
Un murmur a străbătut biserica. Marcela și-a îndreptat spatele, încercând să pară calmă.
— Bianca, nu trebuie să repeți chiar toate discuțiile noastre!
Răzvan a făcut un pas spre mama lui.
— Mamă, tu ai chemat-o aici ca să mă convingă să renunț la Gabriela?
— Fiule, eu vreau doar să fii fericit! Bianca a fost întotdeauna potrivită pentru tine. Vă înțelegeați atât de bine înainte să…
— Înainte să ce, mamă? Să mă îndrăgostesc de femeia cu care urmează să mă căsătoresc?
Marcela a privit spre mine, apoi spre cicatricile de pe obrazul meu.
— Răzvan, trebuie să fim realiști. Gabriela a trecut printr-un accident. Poate că acum ar fi mai bine să amânați totul.
— Nu accidentul este problema, mamă. Problema este felul în care te porți cu ea!
Bianca a făcut un pas înapoi. Pentru prima dată, părea să înțeleagă că lucrurile nu se desfășurau așa cum îi promisese Marcela.
— Răzvan, eu am crezut că tu vrei să mă vezi, a spus încet. Mama ta mi-a spus că încă te gândești la noi.
— Bianca, noi ne-am despărțit acum aproape cinci ani. Nu ți-am dat niciodată de înțeles că vreau să reluăm relația.
— Dar mesajele pe care mi le-a arătat…
— Ce mesaje?
Bianca a scos telefonul din poșetă și i-a arătat câteva conversații cu Marcela. Soacra mea îi trimisese fotografii cu mine după accident, însoțite de comentarii despre aspectul meu.
Într-un mesaj îi scrisese că Răzvan nu mai era sigur că vrea să se căsătorească, dar că îi era rușine să recunoască.
Mi-au dat lacrimile când am văzut fotografia făcută în zilele în care încă mă recuperam.
— Doamnă Marcela, dumneavoastră ați trimis fotografiile mele unei femei pe care nici măcar nu o cunosc?
Soacra a încercat să se justifice.
— Era îngrijorată pentru Răzvan. Am vrut să-i explic situația.
— Situația? am repetat. Eu eram la spital, încercam să mă refac, iar dumneavoastră trimiteați fotografii cu rănile mele ca să-i demonstrați fostei iubite că nu mai sunt suficient de frumoasă?
Marcela n-a răspuns.
Tata, care stătuse lângă mine, a făcut un pas înainte.
— Doamnă, fiica mea a trecut printr-un accident din care putea să nu mai scape. Noi am fost recunoscători că este în viață. Iar dumneavoastră v-ați gândit cum să o înlocuiți la altar?
Vocea îi tremura de furie. L-am prins de braț și l-am rugat să rămână lângă mine.
Răzvan s-a întors spre Bianca.
— Îmi pare rău că mama te-a mințit. Dar nu există nicio posibilitate să ne împăcăm. Eu o iubesc pe Gabriela și vreau să mă căsătoresc cu ea.
Bianca și-a coborât privirea.
— N-ar fi trebuit să vin. Îmi pare rău, Gabriela.
Am privit-o câteva clipe.
— Nu știu ce ți-a promis Marcela. Dar să vii îmbrăcată ca o mireasă la nunta altei femei a fost alegerea ta.
Bianca a încuviințat. Și-a lăsat buchetul pe o bancă și a pornit spre ieșire.
Marcela a încercat să o oprească.
— Bianca, stai! Nu trebuie să pleci așa!
— Ba da, doamnă Marcela. Nu vreau să mai fac parte din asta.
După ce Bianca a ieșit, Răzvan s-a întors spre mama lui.
— Mamă, vreau să pleci și tu.
Marcela a încremenit.
— Cum adică să plec? Sunt mama mirelui!
— Și tocmai ai încercat să-mi distrugi nunta. Ai umilit-o pe femeia pe care o iubesc și ai mințit o altă femeie ca să o aduci aici.
— Răzvan, nu poți să mă dai afară din biserică în fața tuturor!
— Tu ai ales să faci toate astea în fața tuturor, mamă. Eu nu vreau să continui ceremonia cu tine încercând să o rănești pe Gabriela.
Marcela a început să plângă, spunând că făcuse totul pentru binele fiului ei. Dar Răzvan nu și-a schimbat hotărârea.
În cele din urmă, a plecat însoțită de sora ei, care încercase fără succes să o liniștească.
Când ușile bisericii s-au închis, am simțit că nu mai am putere să stau în picioare.
Răzvan s-a apropiat și mi-a prins mâinile.
— Gabriela, îmi pare rău. N-am știut ce pregătea mama. Dacă vrei să amânăm ceremonia, o facem. Nu trebuie să demonstrezi nimic nimănui.
L-am privit printre lacrimi.
— Răzvan, eu am venit aici să mă căsătoresc cu tine. Dar vreau să știu că nu mă vei lăsa niciodată singură când cineva mă umilește.
— Nu te voi lăsa. Și îmi pare rău că n-am înțeles mai devreme cât de departe putea merge mama.
Am rămas câteva clipe tăcuți. Apoi m-am uitat spre părinții mei, care mă priveau îngrijorați.
— Vreau să facem nunta, i-am spus. Nu vreau ca Marcela să hotărască și ziua aceasta pentru noi.
Răzvan m-a îmbrățișat cu grijă, fără să-mi atingă obrazul sensibil.
Preotul ne-a oferit câteva minute să ne liniștim. Mama mi-a adus apă și mi-a aranjat voalul, iar tata mi-a șters ușor o lacrimă de pe obraz.
— Fata tatii, ești sigură că vrei să continui?
— Da, tată. Sunt sigură.
Când ceremonia a început, Răzvan mi-a ținut mâna strâns. Nu m-am mai gândit la Bianca, la rochia ei sau la privirile invitaților.
M-am uitat doar la omul de lângă mine, care tocmai își apărase alegerea în fața tuturor.
La petrecere, am dansat împreună, deși eram încă obosită după accident. Răzvan a avut grijă să mă așez ori de câte ori aveam nevoie.
Fotograful m-a întrebat discret dacă vreau să retușeze cicatricile în fotografii.
Am privit spre Răzvan, apoi am răspuns:
— Nu. Vreau să rămână așa cum sunt. Fac parte din mine și din ziua aceasta.
Soțul meu a zâmbit.
— Și eu vreau să ne amintim nunta exact așa cum a fost.
În săptămânile următoare, Marcela a încercat să-l sune de mai multe ori. La început i-a reproșat că o făcuse de rușine în fața invitaților. Apoi a început să spună că exagerase și că totul fusese doar o neînțelegere.
Răzvan i-a răspuns că nu era vorba despre o simplă neînțelegere și că, înainte să ne mai viziteze, trebuia să-și asume ceea ce făcuse.
Eu nu am vrut să vorbesc cu ea. Aveam nevoie de timp și nu mă simțeam pregătită să ascult explicații.
Mi-am continuat controalele medicale și recuperarea. Cicatricile au început treptat să se estompeze, dar medicul mi-a explicat că aspectul lor se putea modifica în timp și că nu trebuia să mă grăbesc cu nicio decizie.
Uneori încă mă priveam în oglindă și îmi aminteam chipul pe care îl avusesem înainte de accident. Erau zile în care mă întristam.
Dar Răzvan nu încerca să-mi spună că trebuie să uit ce se întâmplase. Mă asculta și mă lăsa să vorbesc despre ceea ce simțeam.
Într-o seară, am scos fotografiile de la nuntă și le-am așezat pe masa din sufragerie.
Într-una dintre ele, stăteam în fața bisericii, cu voalul ridicat și cu buchetul în mâini. Cele două cicatrici se vedeau discret pe obraz și lângă sprânceană.
Răzvan s-a așezat lângă mine.
— Știi care este fotografia mea preferată?
— Care?
A ales una în care râdeam amândoi, imediat după ceremonie.
— Asta. Pentru că aici te-am văzut fericită, după tot ce ai îndurat.
Am privit fotografia și am zâmbit.
— Credeam că accidentul mi-a stricat ziua nunții.
— Accidentul ne-a speriat și ne-a schimbat planurile, a răspuns el. Dar nu ne-a schimbat alegerea.
Mi-am sprijinit capul pe umărul lui.
Marcela îmi spusese că fiul ei merita o mireasă frumoasă. În ziua nunții încercase să-i aducă una pe care o considera mai potrivită, convinsă că două cicatrici mă făceau mai puțin demnă de iubire.
Dar eu nu mai voiam să-mi măsor valoarea prin privirea ei.
Nu știam dacă într-o zi o voi putea ierta. Știam doar că nu îi voi mai permite să hotărască felul în care trebuie să arăt ca să merit respect.
În fotografia aceea, eram o mireasă cu două cicatrici, cu un zâmbet larg și cu mâna prinsă în mâna bărbatului pe care îl iubeam.
Și pentru prima dată după accident, când m-am privit, n-am mai căutat ceea ce se schimbase pe fața mea.
Am văzut femeia care avusese curajul să meargă la altar fără să se ascundă.