Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Cristina m-a pus să-i promit că nu-i voi spune bărbatului ei unde este, a șoptit Geta. Mi-a zis că, dacă află că s-a întors la mine, vine după ea. Și că de data asta nu mai are putere să se întoarcă.
Am simțit cum mi se strânge inima. Parcă mă auzeam pe mine, cu trei ani în urmă, în noaptea în care plecasem de lângă Costel.
— Tanti Geta, fata dumneavoastră este rănită? Are nevoie de medic?
— Are o vânătaie pe braț și spune că o doare umărul. Dar nu vrea să meargă nicăieri. Stă în camera ei și tresare la fiecare mașină care trece pe uliță.
Am deschis poarta. Geta a rămas nemișcată, de parcă nu se așteptase să o primesc.
— Intrați câteva minute. Mihai doarme și nu vreau să-l trezim.
Ne-am așezat în bucătărie. I-am pus un pahar cu apă, iar ea l-a ținut între palme fără să bea.
— Mariana, eu nu știu ce să fac. Cristina spune că bărbatul ei a început să bea tot mai mult. Că o controlează, că îi verifică telefonul și că se înfurie dacă merge undeva fără să-i spună.
Am privit-o lung.
— Și când v-a povestit toate astea, ce i-ați spus?
Geta și-a coborât ochii.
— La început i-am zis să aibă răbdare. Că toate căsniciile au probleme. Că poate și ea îl supără cu ceva.
— Exact ce mi-ați spus și mie timp de trei ani.
Femeia a început să plângă.
— Știu. Dumnezeule, Mariana, acum știu cât de crudă am fost!
Nu i-am răspuns imediat. Îmi aminteam toate diminețile în care îmi pusese restul pe tejghea cu dispreț. Toate vorbele despre femeile care nu știu să-și țină bărbații acasă.
— Tanti Geta, când eu am fugit de Costel, dumneavoastră le-ați spus femeilor din sat că mi-am distrus familia. Acum, dacă fiica dumneavoastră s-ar întoarce la soțul ei și ar păți ceva mai rău, tot ați spune că trebuie să rabde?
Geta a ridicat capul speriată.
— Nu! Niciodată! Nu vreau să se mai întoarcă acolo!
— Atunci să nu-i cereți să facă ceea ce mie mi-ați reproșat că n-am făcut. Să nu-i spuneți că rușinea satului este mai importantă decât viața ei.
Femeia a încuviințat printre lacrimi.
— Ai dreptate, Mariana. Am fost o proastă.
— Acum nu despre mine trebuie să discutăm. Cristina are nevoie de ajutor. Dacă este în pericol, sunați la 112. Iar pentru umăr ar fi bine să primească îngrijiri medicale. Nu trebuie să treacă singură prin asta.
Geta și-a șters obrajii.
— Vrei să vii mâine să vorbești cu ea? Poate pe tine te-ar asculta. Mie nu mai are încredere să-mi spună nimic.
Am privit spre ușa camerei în care dormea Mihai.
— Vin dimineață, după ce îl duc la școală. Dar să înțelegeți ceva: nu pot hotărî eu în locul Cristinei. Pot doar să-i spun ce m-a ajutat pe mine și unde poate cere sprijin.
Geta s-a ridicat și mi-a prins mâinile.
— Îți mulțumesc, Mariana. După tot ce ți-am făcut, nici nu merit să-mi deschizi poarta.
— Nu fac asta pentru că ați merita sau nu. O fac pentru că fiica dumneavoastră nu are nicio vină.
A doua zi, după ce l-am dus pe Mihai la școală, am mers la Geta.
Cristina stătea în dormitor, pe marginea patului. Avea treizeci și trei de ani, părul prins neglijent și ochii umflați de plâns. Când m-a văzut, a încercat să se ridice.
— Stai liniștită, i-am spus. Nu trebuie să te ridici pentru mine.
M-am așezat pe scaunul de lângă pat.
— Mama mi-a spus că ai trecut printr-o perioadă grea.
Cristina a privit spre ușă.
— V-a spus și că am fugit de acasă?
— Da. Și vreau să știi că nu trebuie să-ți fie rușine pentru asta.
Femeia și-a acoperit fața cu palmele.
— Toți o să vorbească despre mine. Soțul meu spune că, dacă îl părăsesc, o să le povestească tuturor că sunt o nevastă rea.
Mi-am amintit de Costel. Și el îmi spusese că nimeni nu mă va crede.
— Cristina, oamenii pot spune multe. Dar ei nu trăiesc în casa ta și nu știu prin ce ai trecut. Tu nu trebuie să te întorci într-un loc unde îți este frică doar ca să nu vorbească lumea.
A început să plângă.
— Am încercat să fiu o soție bună. Am făcut tot ce mi-a cerut. Și tot găsea ceva greșit.
— Știu cum este să ajungi să crezi că orice faci nu este suficient. Dar nu tu ești responsabilă pentru faptul că el te-a rănit.
Cristina m-a privit pentru prima dată direct.
— Dumneavoastră cum ați reușit să plecați?
I-am povestit despre noaptea în care îl luasem pe Mihai și plecasem cu un geamantan. Despre frica pe care o simțisem și despre cât de greu îmi fusese să încep din nou.
Nu i-am spus că totul devenise ușor după aceea. Ar fi fost o minciună.
— Încă am zile grele, Cristina. Dar Mihai nu se mai ascunde sub pat când aude poarta. Pentru mine, asta a contat mai mult decât toate vorbele oamenilor.
Am discutat despre posibilitatea de a merge la medic, de a păstra mesajele amenințătoare și de a cere sprijin juridic și specializat. I-am spus că există servicii care o pot ajuta să înțeleagă ce opțiuni are, fără să fie obligată să ia toate deciziile într-o singură zi.
Geta a intrat cu două cești de ceai.
— Cristina, vreau să-ți spun ceva. Am greșit când ți-am cerut să ai răbdare cu bărbatul tău. Nu vreau să te întorci acolo de frica lumii. Vreau să fii în siguranță.
Fiica ei a privit-o neîncrezătoare.
— Mamă, tu mi-ai spus mereu că divorțul este o rușine.
Geta a început să plângă.
— Am spus multe prostii, fata mea. Și am rănit oameni care nu meritau. Îmi pare rău.
Cristina s-a apropiat și a îmbrățișat-o. Eu m-am ridicat și le-am lăsat câteva minute singure.
În zilele următoare, Geta și-a însoțit fiica la medic și a ajutat-o să obțină informații despre măsurile de protecție disponibile. Cristina a discutat cu un specialist și a început să-și pregătească pașii următori, fără să fie presată să se împace cu soțul ei.
Eu m-am întors la viața mea obișnuită. Mergeam la atelier, îl luam pe Mihai de la școală și încercam să nu mă mai gândesc la toate vorbele pe care le auzisem în ultimii trei ani.
Dar într-o dimineață, când am intrat în magazin, am observat ceva neobișnuit.
Geta discuta cu două femei din sat. Una dintre ele tocmai spusese:
— Ai auzit că și Cristina s-a întors la tine? Ce se întâmplă cu fetele din ziua de azi? Nu mai știu să țină o căsnicie!
Am rămas lângă raftul cu pâine.
Geta a pus mâna pe tejghea.
— Să nu mai vorbești așa despre fata mea. Și nici despre Mariana.
Femeia a rămas surprinsă.
— Dar tu spuneai mereu că Mariana și-a părăsit bărbatul!
— Da. Și am greșit. Am judecat-o fără să știu ce se întâmpla în casa ei. Iar acum îmi este rușine de toate vorbele pe care le-am spus.
Am simțit cum mi se umezesesc ochii.
Geta m-a văzut și a ieșit de după tejghea.
— Mariana, vreau să-ți cer iertare și aici, în fața oamenilor. Te-am vorbit de rău trei ani. Am spus că nu ai fost în stare să-ți păstrezi familia, când tu încercai să-ți salvezi copilul.
Nu știam ce să spun.
— Tanti Geta, nu pot să uit totul într-o zi. Dar mă bucur că ați înțeles.
A încuviințat.
— Nu-ți cer să uiți. Vreau doar să nu mai contribui la răul pe care ți l-am făcut.
În după-amiaza aceea, Mihai s-a întors de la școală ceva mai vesel.
— Mama, astăzi Paul m-a întrebat dacă vreau să jucăm fotbal mâine!
L-am privit surprinsă.
— Și tu ce i-ai spus?
— Că vreau! Dar să vină și el cu mingea, că a mea este dezumflată.
Am râs și l-am strâns în brațe.
Nu știam dacă schimbarea avea legătură cu discuțiile din sat sau dacă băieții începuseră pur și simplu să se apropie din nou. Dar era prima dată după multă vreme când Mihai vorbea despre un coleg fără tristețe.
Am mers și la școală, unde am cerut o nouă discuție cu învățătoarea. I-am explicat că Mihai nu trebuia făcut responsabil pentru divorțul părinților și că izolarea lui din partea colegilor avea nevoie de atenție.
De data aceasta am cerut măsuri concrete, nu sfaturi despre cum ar fi trebuit să-mi păstrez căsnicia.
Învățătoarea a acceptat să urmărească situația și să discute cu elevii despre respect și excludere. Nu toate lucrurile s-au rezolvat imediat, dar Mihai a început să se simtă mai puțin singur.
Într-o seară, când stăteam amândoi pe treptele casei, băiatul m-a întrebat:
— Mama, mai plecăm la oraș?
M-am uitat spre grădina în care părinții mei plantaseră cândva meri și pruni.
— Nu știu încă, puiule. O să vedem cum merg lucrurile. Important este să fim bine amândoi.
— Mie începe să-mi placă iar aici, a spus el. Dar numai dacă nu mai râd copiii de noi.
L-am luat de mână.
— Dacă se întâmplă din nou, îmi spui. Nu trebuie să treci singur prin asta.
Câteva zile mai târziu, Geta a venit din nou la poarta mea. De data aceasta era lumină, iar în mâini ținea un borcan cu dulceață.
— Mariana, Cristina a început să se liniștească. Încă îi este greu, dar a cerut ajutor și nu mai spune că trebuie să se întoarcă doar ca să nu ne facă de rușine.
— Mă bucur pentru ea, tanti Geta.
Femeia a privit spre curte.
— Știi, trei ani am crezut că tu ai fost cea care și-a distrus familia. Acum înțeleg că uneori plecarea este singura cale prin care mai poți păstra ceva din ea.
Am rămas câteva clipe tăcute.
— Eu n-am vrut niciodată să-mi cresc copilul fără tată, i-am spus. Am vrut doar să-l cresc fără frică.
Geta a încuviințat și mi-a strâns mâna.
După ce a plecat, am rămas la poartă, privind ulița pe care de trei ani mergeam cu capul plecat.
Nu deveniseră toți oamenii din sat mai buni. Unii încă șușoteau, iar alții mă priveau cu aceeași răceală.
Dar eu nu mai simțeam nevoia să le explic tuturor de ce plecasem.
Îmi salvasem copilul dintr-o casă în care trăia cu teamă. Iar asta nu era o rușine.
În seara aceea, Mihai a venit alergând din curte, cu o mașinuță de carton în mână.
— Mama, uite ce am construit!
L-am privit râzând și mi-am amintit de băiețelul de cinci ani care se ascundea sub pat când auzea poarta.
Acum alerga prin curte, vorbea tare și își făcea din nou planuri.
L-am strâns la piept și am înțeles că, indiferent ce avea să spună lumea, făcusem alegerea potrivită pentru noi.