Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Acum șase ani, când am rămas fără serviciu, Corina mi-a spus că nu vrea să-și irosească viața lângă un bărbat fără viitor, a început Adrian, privind spre invitați.
În sufragerie s-a făcut liniște. Rodica ținea încă paharul ridicat, iar Corina privea fix în farfurie.
— Adrian, nu cred că trebuie să discutăm trecutul nostru în fața tuturor, a murmurat ea.
— Atunci de ce îl discutăm la fiecare masă de familie? a întrebat soțul meu. De trei ani, mama scoate fotografii cu noi și îi spune Simonei că tu ai fost singura femeie potrivită pentru mine.
Rodica a lăsat paharul pe masă.
— Eu doar mi-am amintit de vremurile frumoase!
— Mamă, când Corina a plecat, eu tocmai îmi pierdusem locul de muncă. Firma la care lucram se închisese și aveam rate de plătit. După aproape șase ani împreună, mi-a spus că nu poate aștepta până îmi refac viața.
Corina și-a îndreptat spatele.
— Nu este corect să mă judeci pentru o decizie luată atunci. Eram tineri și aveam dreptul să-mi doresc stabilitate.
— Aveai tot dreptul să pleci, i-a răspuns Adrian. Dar nu înțeleg de ce ai acceptat să vii aici ani întregi și să participi la umilirea soției mele.
— Mama ta m-a invitat!
— Și tu ai acceptat. Inclusiv astăzi, când ai spus că unele povești de dragoste nu se termină niciodată.
M-am uitat spre Rodica.
— Trei ani m-ați comparat cu o femeie care a ales să plece când fiul dumneavoastră trecea printr-o perioadă grea. Eu nu am nimic împotriva alegerii ei. Dar de ce trebuie să fiu umilită pentru că Adrian s-a căsătorit cu mine?
Soacra mea s-a înroșit.
— Corina provine dintr-o familie bună! Este educată, are relații, știe să se poarte în societate!
— Și eu ce sunt, Rodica? am întrebat. O femeie care nu merită să stea lângă propriul soț la masă?
Nu mi-a răspuns.
Atunci mătușa Elena, care stătuse tăcută la capătul mesei, a intervenit.
— Rodica, eu sunt sora ta și îți spun că ai întrecut orice măsură. Simona a venit cu tortul făcut de mâna ei, iar tu ai trimis-o să servească, în timp ce ai așezat-o pe Corina lângă Adrian. Nu ți se pare rușinos?
Rodica a privit în jur, căutând sprijin. Dar nimeni nu a intervenit în apărarea ei.
Corina s-a ridicat și și-a luat poșeta.
— Cred că este mai bine să plec.
— Corina, stai! a strigat Rodica. Nu ai făcut nimic rău!
— Ba am făcut, a răspuns ea. Am acceptat să vin aici deși știam că Simona se simte prost. Mi-a plăcut că încă eram tratată ca o persoană importantă în familia voastră.
S-a întors spre mine.
— Simona, îmi pare rău. Nu trebuia să mă port așa.
Am încuviințat, dar nu am încercat să o opresc. Corina a plecat, iar ușa s-a închis în urma ei.
Adrian a rămas în picioare.
— Mamă, vreau să-ți spun ceva. Corina face parte din trecutul meu. Simona este soția mea. Dacă nu poți respecta asta, nu vom mai veni la mesele tale.
Rodica a început să plângă.
— Asta primesc după tot ce am făcut pentru tine? Mă părăsești pentru o femeie?
— Nu te părăsesc, mamă. Dar nu voi mai accepta să-mi jignești soția. Și ar fi trebuit să spun asta de la prima masă, nu după trei ani.
M-am uitat la Adrian. Era prima dată când îl auzeam vorbind atât de clar în fața mamei lui.
— Simona, mergem acasă? m-a întrebat.
Mi-am luat geanta și cadoul pe care încă nu apucasem să i-l ofer. Am plecat împreună, lăsând tortul pe masă.
În mașină, Adrian a condus câteva minute fără să spună nimic.
— Îmi pare rău, Simona, a rostit în cele din urmă. Te-am lăsat singură de prea multe ori.
— Adrian, nu Corina a fost cea mai mare problemă. Nici măcar mama ta. Cel mai tare m-a durut că tu vedeai tot și îmi cereai mereu să tac.
A strâns volanul.
— Știu. Credeam că dacă nu reacționez, evit certurile.
— Le-ai evitat tu. Eu le-am dus în mine timp de trei ani.
Nu mi-a cerut să-l iert pe loc. Când am ajuns acasă, am pus cadoul pe masă și i-am spus că aveam nevoie de timp ca să pot avea din nou încredere în el.
În zilele următoare, Rodica l-a sunat aproape zilnic. Îi spunea că Simona îl îndepărtează de familie și că nu meritase să fie umilită la propria masă.
Adrian nu s-a mai ascuns în spatele tăcerii.
— Mamă, eu am hotărât să plecăm. Și eu am hotărât că nu mai accept comparațiile cu Corina. Nu Simona m-a obligat.
Au trecut câteva săptămâni fără să mergem la Rodica. Eu și Adrian am început să discutăm mai deschis despre lucrurile pe care le evitaserăm ani întregi.
Într-o duminică, soacra m-a sunat direct.
— Simona, vreau să vorbim. Nu-mi place că nu mai veniți pe la mine.
— Rodica, nici mie nu mi-a plăcut să fiu umilită la fiecare vizită.
A tăcut câteva clipe.
— Poate am exagerat cu fotografiile și cu invitațiile.
— Nu fotografiile m-au rănit cel mai tare. Ci faptul că mi-ați spus în față că nu sunt femeia potrivită pentru fiul dumneavoastră.
— Mi-a fost greu să accept că viața lui Adrian s-a schimbat atât de mult.
— Viața lui trebuia să se schimbe, Rodica. Este un bărbat adult, căsătorit. Asta nu înseamnă că nu vă mai iubește.
Soacra a oftat.
— Îmi pare rău pentru felul în care te-am tratat.
— Vă mulțumesc că spuneți asta. Dar am nevoie să văd și o schimbare, nu doar să aud scuze.
Am stabilit împreună cu Adrian că vom relua vizitele numai dacă Rodica încetează să ne mai compare căsnicia cu fosta lui relație. Nu i-am cerut să rupă orice legătură cu Corina. I-am cerut doar să nu o mai folosească pentru a mă umili.
Câteva luni mai târziu, am organizat o cină în apartamentul nostru. Am invitat-o și pe Rodica, alături de câteva rude apropiate.
De data aceasta, eu și Adrian am pregătit masa împreună. El a gătit friptura, eu am făcut salata și am pregătit o prăjitură cu mere.
Când Rodica a sosit, s-a uitat spre masa aranjată și a spus:
— Ce frumos ați pregătit totul!
— Am lucrat amândoi, i-a răspuns Adrian. Simona a făcut desertul, iar eu m-am ocupat de restul.
La masă, soțul meu a tras scaunul de lângă el și m-a invitat să mă așez.
Rodica ne-a privit câteva clipe, apoi și-a ocupat locul fără să facă vreun comentariu.
Nu știam dacă se schimbase cu adevărat. Poate încă o considera pe Corina femeia ideală pentru fiul ei. Dar în seara aceea nu a mai încercat să-mi arate că sunt o intrusă.
După plecarea musafirilor, Adrian m-a ajutat să strâng vasele.
— Simona, îți mulțumesc că mi-ai spus adevărul atunci, la aniversare.
— Ți-l spusesem de multe ori, Adrian. Numai că până atunci nu voiseși să-l auzi.
A încuviințat.
— Ai dreptate. Și nu vreau să mai ajungem acolo.
L-am privit și am simțit că, pentru prima dată după multă vreme, vorbeam ca doi oameni care își asumau împreună căsnicia.
Nu aveam nevoie să demonstrez că sunt mai frumoasă, mai educată sau mai potrivită decât Corina. Nu eram într-o competiție cu trecutul soțului meu.
Eram femeia cu care Adrian alesese să-și construiască viitorul. Iar respectul pentru această alegere trebuia să înceapă chiar de la el.