Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Marius a scos documentele din plic și a început să citească. După câteva secunde, a ridicat privirea spre mine.
— Cerere de divorț? Emilia, ce înseamnă asta?
— Înseamnă că am hotărât să pun capăt căsniciei noastre.
A râs scurt, convins că glumeam.
— Hai, Emilia! Nu poți să vorbești serios. Pentru că mama ți-a făcut observații despre curățenie?
— Nu, Marius. Pentru că de șase ani muncesc la fel de mult ca tine, plătesc jumătate din cheltuieli și mă ocup singură de aproape toată gospodăria. Iar când îți spun că sunt epuizată, îmi ceri să tac.
Lucia a trântit foile pe masă.
— Nu pot să cred! Distrugi o familie pentru că nu vrei să speli o toaletă?
Am privit-o calm.
— Doamnă Lucia, dumneavoastră ați venit de trei ori săptămâna aceasta să-mi verificați casa. Ați căutat praf pe mobilă, ați comentat mâncarea și mi-ați spus că nu sunt o soție bună. Dar niciodată nu l-ați întrebat pe Marius de ce nu face și el curățenie.
— Pentru că fiul meu muncește!
— Și eu ce fac opt ore pe zi? Mă plimb?
Marius și-a trecut mâna peste frunte.
— Bine, am înțeles! O să te ajut mai mult. Nu trebuie să divorțăm pentru asta.
Am clătinat din cap.
— Vezi, Marius? Tocmai ai spus că o să mă ajuți. De parcă spălatul hainelor tale sau curățenia în casa în care locuiești ar fi responsabilitatea mea, iar tu mi-ai face o favoare.
A rămas tăcut.
— Dar ce este în plicul mamei? a întrebat după câteva clipe.
Lucia a încercat să ascundă documentele în poșetă.
— Nimic important, Marius!
— Ba este foarte important, am intervenit. I-am cerut să-mi înapoieze cheia și am informat-o că nu mai are permisiunea să intre în locuință fără acordul meu.
Soacra s-a ridicat furioasă.
— Cum îndrăznești? Este casa fiului meu!
Am scos din mapa aflată lângă mine o copie a actului de proprietate.
— Nu, doamnă Lucia. Casa aceasta am cumpărat-o din banii moșteniți de la bunica mea. Iar documentele arată foarte clar proveniența banilor.
Marius a privit foaia.
— Emilia, știu că ai folosit moștenirea, dar mama credea că locuința este a noastră, a amândurora.
— Tu ai fost prezent când am semnat actele, Marius. Știi foarte bine cum am cumpărat-o.
— Da, dar am contribuit și eu la amenajări.
— Și nu am negat niciodată asta. Avocata mi-a explicat că toate contribuțiile trebuie analizate și rezolvate corect. Nu vreau să-ți iau nimic din ceea ce ți se cuvine. Dar nici nu mai accept să mi se spună că pot pleca din propria casă dacă nu respect regulile mamei tale.
Lucia și-a strâns poșeta la piept.
— Eu am crescut un băiat respectabil! Nu bea, nu umblă după femei și își aduce salariul acasă. Alte neveste ar fi recunoscătoare!
— Și eu îmi aduc salariul acasă, doamnă Lucia. Nu beau și nu umblu după alți bărbați. Numai că, după serviciu, mai muncesc încă trei sau patru ore ca fiul dumneavoastră să aibă totul pregătit.
Marius a lăsat documentele jos.
— Emilia, chiar nu mi-am dat seama că te simți atât de nefericită.
— Pentru că nu m-ai ascultat niciodată.
M-am ridicat și am luat un dosar subțire din sertarul bufetului.
— Îți amintești când mi-ai spus să fac un tabel dacă tot mă plâng că muncesc prea mult în casă?
A încuviințat nesigur.
— Uite. L-am făcut.
I-am arătat o evidență a ultimelor trei luni. Cumpărături, gătit, curățenie, spălat haine, facturi și toate celelalte treburi pe care le făceam aproape zilnic.
— Eu am petrecut aproximativ trei sute de ore ocupându-mă de gospodărie. Tu, cam douăzeci.
Lucia a pufnit.
— Acum numeri și minutele în care speli farfuriile?
— Da. Pentru că nimeni altcineva nu a considerat că timpul meu contează.
Marius privea tabelul fără să vorbească.
— Săptămâna trecută am venit de la serviciu cu febră, am continuat. Am gătit, am spălat vasele și am curățat baia fiindcă mama ta urma să vină. Tu te-ai uitat la televizor și m-ai întrebat dacă avem ceva dulce.
— Nu știam că aveai febră.
— Ți-am spus de două ori.
A coborât privirea.
— Emilia, putem încerca terapia de cuplu. Putem schimba lucrurile.
Am zâmbit trist.
— Anul trecut, când ți-am propus să mergem la terapie, mi-ai spus că nu avem probleme adevărate. Că sunt doar o femeie care se plânge fiindcă trebuie să gătească.
Marius și-a acoperit fața cu palmele.
— Și mai este ceva, i-am spus. Îți amintești aniversarea noastră de acum două luni?
A rămas nemișcat.
— Ai plecat la meci cu prietenii, deși îți amintisem dimineața ce zi era. Eu pregătisem cina și te-am așteptat până la unsprezece noaptea. Când ai venit, primul lucru pe care m-ai întrebat a fost de ce nu spălasem tigaia.
Lucia a încercat să intervină.
— Emilia, acum scoți toate nimicurile din trecut!
Atunci Marius a ridicat capul.
— Mamă, te rog să taci.
Lucia a încremenit.
— Poftim?
— Te rog să nu mai vorbești. Vreau să-mi ascult soția.
Era prima dată în șase ani când îl auzeam spunându-i asta.
Lucia s-a ridicat, indignată.
— Foarte bine! Dacă așa îți răsplătești mama, eu plec!
Și-a luat poșeta, dar înainte să iasă a pus cheia casei pe masă.
— O să regreți, Emilia! Nu mai găsești tu ușor un bărbat ca fiul meu!
Am privit-o drept în ochi.
— Doamnă Lucia, eu nu caut alt bărbat. Caut liniște.
După ce a plecat, Marius a rămas mult timp privind masa.
— Emilia, îmi pare rău. Te iubesc. Chiar nu mai putem încerca o dată?
Mi-au dat lacrimile.
— Marius, am încercat șase ani. Nu vreau să mai trăiesc întrebându-mă dacă am voie să mă odihnesc în propria casă.
I-am explicat că discutaserăm deja cu avocata despre separare și că urma să stabilim legal toate aspectele legate de locuință și bunuri. Nu îi ceream să plece în noaptea aceea, dar hotărârea mea era luată.
În săptămânile următoare, Marius s-a mutat într-un apartament închiriat. Am continuat demersurile de divorț și am clarificat contribuțiile fiecăruia.
În prima sâmbătă după plecarea lui, m-am trezit la ora nouă. Mi-am făcut o cafea, am rămas în pijama și am citit aproape o oră.
În chiuvetă erau două farfurii nespălate. Nu m-am grăbit să le spăl. Pentru prima dată, nu mă temeam că cineva va veni să mă certe.
După câteva săptămâni, Marius m-a sunat.
— Emilia, acum înțeleg cât făceai pentru noi. Ieri am venit de la serviciu și n-aveam nimic de mâncare. Cămășile erau nespălate, iar frigiderul aproape gol.
Am rămas tăcută.
— Mama a venit și mi-a reproșat că am praf pe mobilă și că baia nu este curată. Pentru prima dată, i-am spus că, dacă o deranjează, să nu mai vină neanunțată.
Am zâmbit amar.
— Acum știi cum mă simțeam eu.
— Da. Și îmi pare rău că am înțeles atât de târziu.
Nu mi-a cerut să mă întorc. Mi-a spus doar că începuse să meargă la terapie și că voia să învețe să fie un om mai responsabil.
M-am bucurat pentru el, dar nu mi-am schimbat hotărârea.
Divorțul a mers mai departe.
Într-o după-amiază, după ce toate formalitățile au fost încheiate, am intrat în bucătărie și am observat o cană nespălată pe masă.
Mi-am amintit imediat vocea Luciei: „Toaleta este oglinda unei femei!”
Am privit cana, apoi m-am uitat în jurul meu.
Casa nu mai strălucea în fiecare clipă. Pe raftul cu condimente, borcanele nu erau perfect aliniate. În sufragerie aveam o carte deschisă și o pătură lăsată pe canapea.
Dar era liniște.
Mi-am făcut un ceai și m-am așezat să citesc. Nu mai aveam de demonstrat nimănui că sunt o femeie bună doar pentru că podelele sunt lustruite și hainele călcate.
În seara aceea am lăsat cana în chiuvetă, am stins lumina și m-am dus la culcare.
Fără vinovăție. Fără teamă. Fără să mă întreb ce va spune soacra dacă vine dimineață.
Pentru prima dată după șase ani, casa mea era din nou un loc în care puteam să mă odihnesc, nu un loc în care trebuia să dau socoteală.