Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Andrei v-a ales, mi-a spus femeia.
Am rămas cu telefonul lipit de ureche.
— Cum adică ne-a ales?
— Când i s-au arătat fotografiile familiilor interesate de adopție, v-a recunoscut imediat. A spus că vrea să vă cunoască.
— Dar de unde ne cunoștea?
— Vă mai întâlnise. Cred că ar fi mai bine să vă povestească el. Nu v-a spus nimic fiindcă se teme că veți crede că v-a manipulat ca să o primiți pe Sofia.
Am închis telefonul tulburată.
În sufragerie, Andrei o ajuta pe Sofia să construiască un castel din cuburi. M-am apropiat și l-am întrebat dacă putem vorbi.
Mi-a privit fața și a înțeles imediat.
— V-a sunat doamna Mariana?
— Da, Andrei.
Și-a coborât ochii.
— Știam că într-o zi o să vă spună.
S-a ridicat și a urcat în camera lui. După câteva minute s-a întors cu un plic vechi, din care a scos o fotografie.
În imagine eram eu și soțul meu, Mihai, într-o curte plină cu pachete de Crăciun. Fotografia fusese făcută cu aproape șapte ani înainte, la un centru pentru copii din București.
Firma la care lucram organizase o campanie de sărbători și merseserăm amândoi ca voluntari.
— Tu erai acolo? am întrebat.
— Aveam nouă ani.
Am privit fotografia mai atent. În spatele nostru, lângă un brad artificial, se vedea un băiețel slab, îmbrăcat într-un pulover albastru.
Era Andrei.
— Dar de ce ne-ai ținut minte?
— Mai ales pe domnul Mihai.
Chiar atunci, soțul meu a intrat în sufragerie. I-am întins fotografia. A privit-o câteva secunde, apoi s-a uitat la băiat.
— Tu erai copilul cu mașinuța roșie!
Andrei a ridicat brusc ochii.
— Vă amintiți?
— Sigur. Îi lipsea o roată și am încercat s-o reparăm împreună.
Ochii băiatului s-au umplut de lacrimi.
În după-amiaza aceea, Mihai petrecuse aproape o oră reparând o mașinuță ieftină împreună cu un copil de nouă ani.
Pentru noi fusese un gest mărunt. Pentru Andrei, însă, însemnase enorm.
— M-ați întrebat ce îmi doresc de Crăciun, i-a spus el soțului meu.
— Și ce mi-ai răspuns?
— Că vreau să se întoarcă sora mea.
Am încremenit. Sofia nici măcar nu era născută atunci.
Andrei ne-a explicat că avusese o soră mai mare, Ana, de care fusese despărțit după intrarea în sistemul de protecție. Câteva luni după acea întâlnire, Ana murise în urma unei boli.
Mai târziu, mama lui biologică o născuse pe Sofia. Când și fetița ajunsese în sistem, Andrei făcuse tot posibilul să nu mai fie despărțiți.
— De asta nu voiam să plec fără ea, a șoptit. Pierdusem deja o soră.
Mihai s-a așezat lângă el.
— Dar de ce ne-ai ales tocmai pe noi?
Andrei și-a șters obrajii.
— În ziua aceea, un copil v-a întrebat de ce veniți la centru dacă nu aveți copii. Dumneavoastră ați spus că nu trebuie să fii părintele unui copil ca să-ți pese de el.
Mihai a rămas nemișcat. Nu-și mai amintea cuvintele acelea.
Andrei le ținuse minte șapte ani.
— Când am văzut fotografia voastră, v-am recunoscut. M-am gândit că poate voi nu o să ne despărțiți.
— De ce nu ne-ai povestit?
— Pentru că voiam să o primiți pe Sofia. Mi-a fost frică să nu credeți că încerc să vă păcălesc.
Vocea i s-a frânt.
— Toate familiile o voiau pe ea. Eu eram problema.
M-am apropiat.
— Nu, Andrei. Tu nu ești o problemă și nici prețul pe care trebuie să-l plătească cineva ca să o primească pe sora ta.
— Dar așa se simțea.
Sofia, care ascultase fără să înțeleagă totul, s-a ridicat de pe covor și i-a pus fratelui ei un cub în palmă.
— Nu mai plânge. Uite, îți dau casa mea!
Andrei a râs printre lacrimi și a îmbrățișat-o.
Atunci am înțeles de ce își ținuse hainele în geantă. Nu pentru că nu voia să rămână cu noi, ci pentru că se pregătea să fie respins din nou.
În seara aceea, după ce Sofia a adormit, ne-am așezat toți trei în bucătărie.
— Andrei, vreau să înțelegi ceva, i-a spus Mihai. Nu am acceptat să vă primim împreună doar ca să ajungem la Sofia. Ne-am dorit să fiți amândoi copiii noștri.
— Dar dacă fac ceva rău?
— Discutăm și rezolvăm.
— Dacă iau note proaste?
— Te ajutăm să le îndrepți.
— Dacă mă cert cu voi?
Am zâmbit.
— Ai șaisprezece ani. Ar fi aproape suspect să nu ne contrazicem niciodată.
Andrei a zâmbit și el, apoi a întrebat încet:
— Și dacă vă răzgândiți?
Mihai i-a răspuns fără ezitare:
— Ne putem răzgândi în privința vacanțelor sau a regulilor din casă. Nu în privința faptului că vrem să fim familia voastră.
Andrei a început din nou să plângă. De data aceasta nu și-a mai ascuns fața.
În lunile următoare, am continuat procedurile de adopție, iar cei doi au devenit oficial copiii noștri.
Într-o după-amiază, am intrat în camera lui Andrei să-i duc hainele curate. Valiza nu mai era lângă pat.
Am găsit-o în dulap, goală.
Hainele erau în sertare, cărțile pe rafturi, iar pe perete se afla fotografia veche de Crăciun. Sub ea prinsese una nouă, cu noi patru.
Pe spatele primei fotografii scrisese: „Prima dată când i-am întâlnit.”
Pe cea nouă: „Prima dată când am știut că rămân.”
Au trecut doi ani.
Andrei a împlinit optsprezece ani și a terminat liceul. La festivitate a venit și Mariana, fosta lui asistentă maternală.
După ceremonie, m-a luat deoparte.
— Acum înțelegeți de ce v-am sunat atunci?
Am privit spre Andrei, care o ținea pe Sofia de mână în timp ce Mihai încerca să le facă o fotografie.
— Da. El credea că ne-a ales pentru sora lui.
Mariana a zâmbit.
— Eu cred că v-a ales și pentru el.
Atunci Andrei m-a văzut și a strigat:
— Mamă! Hai odată, facem poza!
Mamă.
Nu „doamnă”. Nu numele meu.
Mamă.
M-am dus lângă ei, iar Sofia ne-a privit curioasă.
— Până la urmă, cine pe cine a adoptat?
Andrei i-a ciufulit părul și a râs.
— Cred că ne-am ales unii pe alții.
L-am privit pe băiatul care, cu doi ani înainte, dormea cu valiza pregătită lângă pat. Acum stătea lângă noi fără să se mai teamă că va trebui să plece.
Și am știut că familia noastră nu începuse în ziua în care semnaserăm actele, ci în clipa în care doi copii înțeleseseră că nu vor mai fi despărțiți și că amândoi aveau, în sfârșit, un loc al lor.