Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 A doua zi dimineață, la ora nouă, eram deja în biroul fratelui meu, Adrian.
Pe masă se aflau trei dosare. Primul conținea actele casei în care locuiam cu Radu. Al doilea, documentele apartamentului Terezei. Al treilea era plin cu extrase bancare.
— De unde începem? m-a întrebat Adrian.
— De la tot ce a ascuns Radu de mine.
Fratele meu a deschis primul dosar.
Casa noastră fusese cumpărată de mine cu doi ani înainte să mă căsătoresc cu Radu. Era pe numele meu, iar el știa foarte bine asta.
Doar că, în timp, începuse să vorbească despre ea ca despre propria lui realizare. În fața prietenilor, a rudelor și chiar a copiilor mei.
Al doilea dosar privea apartamentul în care locuia Tereza.
Îl cumpărasem cu opt ani înainte, folosind banii obținuți din vânzarea unui teren moștenit de la părinții mei. Când soacra mea avusese probleme financiare, îi permisesem să locuiască acolo fără chirie.
Temporar, crezusem eu.
Trecuseră șapte ani.
În tot acest timp, Tereza le povestise tuturor că apartamentul îi fusese cumpărat de fiul ei.
Dar adevărata surpriză mă aștepta în al treilea dosar.
— Veronica, uită-te la transferurile acestea, mi-a spus Adrian.
Pe ecran apăreau plăți de 1.500, 2.300, 4.000 și chiar 7.500 de lei.
Toate plecaseră în ultimii trei ani din contul comun pe care îl foloseam pentru cheltuielile familiei.
Beneficiarul era același: Tereza Munteanu.
— Știam că Radu își mai ajută mama, am murmurat.
— Atunci privește suma totală.
Am citit cifra și am simțit că îmi îngheață mâinile.
Aproape 118.000 de lei.
— Nu se poate, Adrian…
— Sunt transferuri efectuate în perioade diferite. Trebuie să stabilim exact proveniența banilor și ce drepturi aveți fiecare asupra lor.
Am continuat să verificăm documentele.
Găseam plăți pentru repararea mașinii Terezei, mobilierul apartamentului, o vacanță la mare și o intervenție stomatologică privată.
Chiar și o parte din aniversarea la care copiii mei fuseseră umiliți.
Apoi am găsit un mesaj trimis de Radu mamei lui.
„Nu-ți face griji. Vero nu verifică niciodată.”
L-am citit de trei ori.
Nu suma mă durea cel mai tare. Ci faptul că soțul meu se folosise de încrederea mea, convins că nu voi descoperi nimic.
— Adrian, vreau să-mi recuperez viața. Dar nu vreau să fac nimic ilegal.
— Atunci procedăm corect. Nu golești conturile, nu schimbi încuietori și nu ameninți pe nimeni. Documentăm totul.
În aceeași săptămână am început demersurile pentru divorț și clarificarea situației financiare. În privința apartamentului Terezei, Adrian a verificat condițiile în care locuia acolo.
Două seri mai târziu, Radu a venit furios.
— Mama spune că vrei s-o dai afară din casă!
— Apartamentul este proprietatea mea, Radu. I-am permis să locuiască acolo gratuit șapte ani.
— Pentru că suntem familie!
Am rămas câteva clipe privindu-l.
— Familie? Mariana și Emil ce erau în seara aniversării?
Radu și-a coborât ochii.
— Nu eu i-am dat afară.
— Nu. Tu doar ai intrat și i-ai lăsat pe trotuar.
Am așezat extrasele bancare pe masă.
— Și acum explică-mi de ce ai trimis aproape 118.000 de lei mamei tale fără să discutăm.
Fața i s-a schimbat.
— Ai umblat prin conturi?
— Prin contul nostru comun. Acela din care plăteam cheltuielile familiei.
— Este mama mea! Avea nevoie de ajutor!
— Și eu eram soția ta. Îmi spuneai să economisim, în timp ce îi trimiteai bani pe ascuns.
— Câștig și eu bani!
— Atunci vom stabili prin avocat ce sume îți aparțineau și ce bani erau comuni.
Pentru prima dată, Radu n-a mai avut un răspuns.
În aceeași seară m-a sunat Tereza.
— După tot ce a făcut băiatul meu pentru tine, așa îl răsplătești?
Am lăsat-o să vorbească despre casă, apartament și viața confortabilă pe care, după spusele ei, Radu mi-o oferise.
Apoi am întrebat-o:
— Tereza, cine credeți că a cumpărat apartamentul în care locuiți?
— Radu, bineînțeles!
— Nu. Eu l-am cumpărat acum opt ani, din banii obținuți după vânzarea terenului moștenit de la părinții mei.
S-a făcut liniște.
— Dar casa voastră?
— Am cumpărat-o tot eu, înainte de căsătorie.
Tereza a început să respire greu.
— Atunci… ce a cumpărat Radu?
Am privit extrasele bancare.
— Imaginea că toate acestea îi aparțin.
Vestea s-a răspândit repede printre rudele lui. Dar eu aveam o problemă mult mai importantă decât părerile lor.
Într-o seară, Mariana s-a așezat lângă mine.
— Mamă, divorțezi din cauza noastră?
Am strâns-o imediat în brațe.
— Nu, iubita mea. Ce s-a întâmplat la restaurant nu a creat problemele dintre mine și Radu. Doar mi-a arătat cât de grave deveniseră.
Emil asculta din prag.
— Radu ne mai iubește?
Întrebarea lui m-a durut.
— Asta trebuie să-l întrebi pe el, puiule. Dar vreau să știi că nici tu, nici sora ta nu ați făcut nimic greșit.
După câteva zile, Radu a cerut să vorbească cu ei. Am acceptat după ce m-am asigurat că amândoi își doreau întâlnirea.
A venit singur, fără Tereza.
Mariana i-a pus pe masă albumul pregătit pentru aniversare.
— Am muncit o săptămână la el. Era pentru bunica.
Radu l-a privit.
— Îmi pare rău, Mariana.
— Atunci de ce ai intrat fără noi?
A rămas tăcut mult timp.
— Pentru că am fost laș.
Mariana și-a luat albumul înapoi. Nu l-a iertat atunci și nimeni nu i-a cerut s-o facă.
În lunile următoare, divorțul și problemele financiare au fost rezolvate prin procedurile legale. Nu am recuperat automat fiecare leu transferat, iar Radu nu a rămas peste noapte fără nimic.
Situația locuinței Terezei a fost clarificată tot legal, oferindu-i-se timp să-și găsească altă locuință. Nu voiam să o umilesc așa cum îi umilise ea pe copiii mei.
La aproape un an după aniversare, treceam împreună cu Emil prin fața aceluiași restaurant.
S-a oprit și a privit intrarea.
— Mamă, aici nu ne-a lăsat bunica să intrăm.
— Știu, puiule.
— Tu mai ești supărată?
— Nu la fel ca atunci.
Emil mi-a strâns mâna.
— Eu încă sunt. Dar să știi că nu mai cred că sunt o povară.
M-am oprit și l-am îmbrățișat.
— N-ai fost niciodată, Emil. Nici tu, nici Mariana.
În seara aceea, Tereza îmi spusese că o femeie educată știe când trebuie să se retragă.
Și, fără să-și dea seama, îmi oferise cel mai important răspuns.
Uneori trebuie să știi când să pleci. Nu dintr-un restaurant pentru care ai plătit, ci dintr-o viață în care oamenii au ajuns să creadă că iubirea, răbdarea și tot ce ai construit li se cuvin.