Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am ajuns la centrul de recuperare cu cele două fetițe adormite în cărucior. Daniel ne-a condus într-o cameră liniștită, unde am așteptat aproape două ore.
Andrei fusese adus sub supraveghere medicală, dar medicii trebuiau să-l consulte înainte să permită vizita.
Când Daniel s-a întors, avea o expresie îngrijorată.
— A ajuns. Dar trebuie să vă spun ceva. Îi este foarte frică să vă vadă.
— Și mie îmi este frică, Daniel. Dar este soțul meu.
Am pornit împreună pe coridor. În fața salonului, Daniel a bătut ușor la ușă și a intrat primul.
— Ți-am spus să n-o aduci! am auzit vocea lui Andrei.
— A vrut să vină, Andrei.
— Mai aveam nevoie de o săptămână!
Am împins încet ușa.
Soțul meu stătea pe marginea patului, sprijinit de perne. Era mai slab decât îl știam, avea cearcăne adânci, iar lângă pat se afla un scaun cu rotile.
Dar era Andrei.
Bărbatul pe care îl așteptasem nouă luni.
Când m-a văzut, a încremenit. Apoi și-a coborât privirea spre cărucior.
— Sunt ele? a șoptit.
Am încuviințat.
— Sunt fetele tale.
Andrei și-a acoperit gura cu palma. Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Dumnezeule… chiar sunt aici.
M-am apropiat.
— De ce nu mi-ai spus adevărul?
A privit în jos.
— Mi-a fost rușine, Cristina.
— Șase săptămâni ai vorbit cu mine aproape zilnic. M-ai întrebat despre fete, despre cum dorm și cum mănâncă. Iar eu habar n-aveam prin ce treci.
— Am crezut că mă voi recupera înainte să ajung acasă.
— Știi ce am crezut când Daniel mi-a spus că nu ai venit cu avionul? Că te-am pierdut.
Andrei a început să plângă.
— Îmi pare rău.
M-am așezat lângă el.
— Nu vreau alte scuze. Vreau să înțelegi că fetele noastre au nevoie de tatăl lor, nu de un bărbat care poate merge perfect.
A privit spre cărucior.
— Nu înțelegi. Mi-am promis că nu voi ajunge niciodată ca tata.
Știam că tatăl lui suferise un accident și folosise un scaun cu rotile până la sfârșitul vieții. Murise când Andrei era copil.
Dar nu știam întreaga poveste.
— Aveam șapte ani, a început el. În fiecare sâmbătă construim câte ceva împreună. Înainte de accident începuserăm un avion mic din lemn.
A făcut o pauză.
— După accident, tata s-a închis în dormitor. Într-o zi am dus avionul la ușa lui și l-am rugat să-l terminăm.
— Ce ți-a spus?
— Să plec.
Andrei și-a șters ochii.
— Am încercat și sâmbăta următoare. Și după aceea. Până când n-am mai avut curaj să bat. Am crezut că nu mă mai vrea.
Mi-am așezat mâna peste a lui.
— Andrei, tatăl tău te-a rănit pentru că te-a îndepărtat, nu pentru că folosea un scaun cu rotile.
M-a privit îndelung.
— Și eu aproape am făcut același lucru cu fetele mele.
Am apropiat căruciorul.
— Atunci nu mai face asta.
Cu ajutorul unei asistente, Andrei s-a așezat confortabil în scaunul cu rotile. I-am arătat cum să-și sprijine brațele, apoi i-am așezat cu grijă una dintre fetițe la piept.
Era prima dată când își ținea copilul în brațe.
A privit-o minute întregi fără să spună nimic.
— Bună, iubita lui tata…
Fetița s-a mișcat și a început să plângă.
Andrei s-a speriat.
— Nu mă cunoaște!
— Vorbește-i. Cântă-i cântecul pe care îl cântai la telefon.
A început să cânte încet.
Era melodia aceea simplă pe care o inventase în timpul misiunii.
Fetița și-a întors capul spre el. Treptat, s-a liniștit.
Andrei m-a privit cu ochii plini de lacrimi.
— Cristina… îmi recunoaște vocea!
— Bineînțeles. Te-a auzit luni întregi.
În clipa aceea, sora ei s-a trezit și a început să se agite. Andrei a râs printre lacrimi.
— Și cealaltă prințesă vrea să mă cunoască?
Pentru prima dată după sosirea la aeroport, am râs și eu.
A doua zi dimineață am sunat-o pe mama lui Andrei.
— Vreau să vă întreb ceva despre tatăl lui. Despre un avion de lemn pe care îl construiau împreună.
Femeia a tăcut câteva secunde.
— Andrei încă îl păstrează?
— Da. Este într-o cutie cu lucrurile lui din copilărie.
— Atunci trebuie să știi ceva, Cristina. Tatăl lui a terminat avionul.
Am încremenit.
— Cum adică?
— După ce Andrei n-a mai venit la ușa lui, l-a terminat singur. L-a învelit într-un prosop și l-a pus în cutia copilului.
— Dar Andrei crede că avionul a rămas neterminat!
— Pentru că nu l-a desfăcut niciodată. Tatăl lui întreba în fiecare sâmbătă dacă Andrei mai vrea să construiască împreună. Amândoi credeau că celălalt nu-l mai dorește.
Am găsit cutia în dulapul nostru.
Înăuntru era avionul învelit într-un prosop vechi.
L-am desfăcut cu grijă.
Avionul era complet. Aripile fuseseră finisate, iar lemnul era lustruit.
Pe partea de dedesubt erau gravate câteva cuvinte:
„Pentru Andrei. Cu drag, tata.”
În după-amiaza aceea, i-am dus avionul la centrul de recuperare.
Când l-a văzut, Andrei a rămas nemișcat.
— De ce l-ai adus?
— Pentru că tatăl tău l-a terminat.
— Nu se poate…
I-am pus avionul în mâini și i-am povestit ce aflasem.
Andrei a întors jucăria și a citit inscripția. Apoi a strâns-o la piept.
— Toată viața am crezut că tata nu mă mai voia.
— Te iubea, Andrei. Dar a greșit când te-a îndepărtat.
Soțul meu a privit spre fetițele noastre.
— Și eu era să repet greșeala lui.
— Încă poți alege altfel.
A dat din cap.
— Și asta voi face.
Recuperarea lui Andrei n-a fost ușoară. Au urmat ședințe de kinetoterapie, consultații, zile bune și zile în care durerile îl descurajau.
Dar nu s-a mai ascuns de noi.
Când medicii au considerat că poate continua recuperarea acasă, s-a întors în scaunul cu rotile, iar noi am pregătit locuința pentru nevoile lui.
În prima seară am făcut fotografia pe care o așteptaserăm nouă luni.
Andrei stătea cu ambele fetițe în brațe, sprijinite în siguranță. Eu eram lângă el, iar pe masă se afla avionul de lemn.
Nu era fotografia pe care mi-o imaginasem în aeroport.
Era fotografia familiei noastre.
În noaptea aceea, una dintre gemene s-a trezit plângând.
Înainte să mă ridic, Andrei s-a apropiat de pătuț cu scaunul cu rotile.
— Sunt aici, iubita lui tata.
A început să-i cânte încet.
Fetița s-a liniștit auzindu-i vocea.
Am rămas în prag și i-am privit.
Timp de nouă luni, Andrei se temuse că fiicele lui îi vor cunoaște vocea înainte să-i cunoască fața.
Acum știau amândouă cine era.
Iar când una dintre ele avea nevoie de tatăl ei, acesta nu mai rămânea ascuns în spatele unei uși.
Era acolo.