Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Nu glumesc, Cătălin.
Soțul meu s-a uitat la geamantan, apoi la rafturile goale din sufragerie. Rareș stătea lângă el, încă ținând în mână o pungă cu lucrurile de la pescuit.
— Pleci pentru că am fost la pescuit? a întrebat Cătălin.
— Nu. Plec pentru că de nouăsprezece ani mă tratați ca pe o femeie angajată să vă servească. Iar astăzi am înțeles că nici propriul meu copil nu mă mai respectă.
Rareș a făcut un pas spre mine.
— Mamă, chiar ne părăsești?
Am lăsat geamantanul jos.
— Pe tine nu te părăsesc niciodată, Rareș. Ești fiul meu și te iubesc. Am pregătit un loc și pentru tine în apartamentul închiriat. Mâine poate veni mătușa ta să te aducă, dacă vrei să discutăm.
— Și eu unde o să locuiesc?
— Deocamdată aici, cu tata. Dar vom stabili împreună cum vei petrece timp cu amândoi.
Cătălin a început să râdă.
— Las-o, Rareș! Mama ta face o criză de nervi. Într-o săptămână se întoarce.
L-am privit fără să-i răspund. Mi-am luat geamantanul și am ieșit.
În prima seară petrecută singură, am comandat ceva de mâncare și m-am așezat pe canapea. Nimeni nu m-a întrebat de ce nu gătisem. Nimeni nu și-a aruncat hainele lângă mine, așteptând să le strâng.
Am dormit nouă ore fără întrerupere.
A doua zi, sora mea l-a adus pe Rareș.
A privit garsoniera, bucătăria mică și canapeaua extensibilă pe care o pregătisem pentru el.
— E cam mic aici.
— Pentru mine este suficient. Și tu ești binevenit oricând.
S-a așezat și m-a privit serios.
— Tata spune că ai o cădere nervoasă.
— Tu ce crezi?
A ridicat din umeri.
— Cred că puteai să ne ceri să te ajutăm.
M-am uitat la el.
— Rareș, ce am făcut sâmbătă dimineață?
Și-a coborât privirea.
— Ne-ai cerut să facem curățenie.
— Și ce mi-ai răspuns?
N-a spus nimic.
Nu l-am certat. I-am pregătit prânzul și am discutat despre școală. Când a plecat, nu m-a îmbrățișat.
În săptămâna următoare, Cătălin mi-a trimis mesaje batjocoritoare.
„Sper că te distrezi în vacanță.”
„O mamă adevărată nu-și lasă familia.”
Nu i-am răspuns la provocări.
Apoi mesajele s-au schimbat.
Voia să știe unde erau documentele școlare ale lui Rareș, când trebuia plătită factura la electricitate și cum se făcea programarea la medic.
I-am oferit informațiile necesare despre copil și despre obligațiile noastre comune. Dar nu i-am mai organizat viața.
În a doua săptămână, Rareș a început să mă sune aproape zilnic.
— Mamă, tata mi-a micșorat uniforma la spălat!
— A verificat eticheta?
— Nu cred.
— Sâmbătă, când vii la mine, îți arăt cum se spală corect hainele.
A venit. L-am învățat să separe rufele, să aleagă programul și să folosească detergentul.
A protestat aproape douăzeci de minute, dar a făcut totul singur.
Câteva zile mai târziu, a apărut o problemă mai serioasă.
Rareș avea de pregătit o prezentare importantă la istorie, care trebuia trimisă duminică seara. Terminase documentarea, dar mai avea de realizat prezentarea pe calculator.
Cătălin îi promisese că îl ajută.
Numai că duminică dimineață plecase la golf.
Când s-a întors, i-a spus băiatului că vor lucra mai târziu.
Dar acel „mai târziu” nu a mai venit.
Rareș a încercat să termine singur proiectul, însă a ratat termenul de predare. Luni dimineață l-a trimis profesorului și a pierdut puncte.
M-a sunat plângând.
— Mamă, tata mi-a promis că mă ajută!
— I-ai amintit?
— De trei ori! Îmi spunea mereu că facem mai târziu.
Am rămas câteva secunde tăcută.
— Rareș, îți amintește de ceva răspunsul acesta?
Nu mi-a răspuns imediat.
— Așa îți spunea și ție când îl rugai să facă ceva?
— De foarte multe ori.
A oftat.
— Dar trebuia să încep și eu prezentarea mai devreme.
— Așa este. Data viitoare nu mai amâni partea care ține de tine.
În zilele următoare, Cătălin a început să mă sune tot mai des.
Se plângea de prețurile mâncării comandate, de rufele adunate și de faptul că nu găsea nimic prin casă.
— Elena, trebuie să te întorci! Nu mai merge nimic cum trebuie!
— Atunci va trebui să înveți să te organizezi, Cătălin.
— Chiar vrei să divorțăm pentru niște vase nespălate?
— Nu pentru vase. Pentru nouăsprezece ani în care ai considerat că timpul meu valorează mai puțin decât al tău.
Duminica următoare, sora lui Cătălin ne-a invitat la cină, sperând să putem discuta liniștiți.
Când am ajuns, soțul meu se plângea deja rudelor.
— Elena ne distruge familia fiindcă nu mai vrea să fie soție!
Mama lui m-a privit dezaprobator.
— Căsnicia cere compromisuri, Elena.
— Sunt de acord. Dar compromisurile trebuie făcute de amândoi.
Cătălin a pufnit.
— Mă prezintă ca pe un monstru fiindcă nu dau cu aspiratorul!
Înainte să-i răspund, Rareș s-a ridicat de la masă.
— Tată, oprește-te!
Toată lumea a amuțit.
— Mama ne-a cerut să facem curățenie, iar eu i-am spus că este umilitor. Tu ai râs și mi-ai dat dreptate.
Cătălin s-a încruntat.
— Rareș, așază-te!
— Nu. Tot spui că mama m-a abandonat, dar mă sună în fiecare zi și mă ajută când am nevoie. Tu mi-ai promis că mă ajuți la proiectul de istorie și ai plecat la golf.
Vocea băiatului a început să tremure.
— Când te-ai întors, nici măcar nu ți-ai amintit că te așteptam.
Cătălin a rămas fără cuvinte.
— Fiule, nu este corect…
— Poate. Dar este adevărat.
Nimeni nu l-a mai contrazis.
După cină, Rareș a venit lângă mine, în curte, și m-a îmbrățișat pentru prima dată de când mă mutasem.
— Îmi pare rău, mamă. Credeam că dacă spăl vase sau fac curățenie sunt mai puțin bărbat.
L-am strâns la piept.
— Nu, Rareș. Înseamnă doar că ești un om care își asumă responsabilitățile.
A ezitat, apoi m-a întrebat:
— Mă înveți și să gătesc?
Am zâmbit.
— Cu drag.
Au trecut trei luni de atunci. Eu și Cătălin suntem în continuare separați și discutăm prin avocați despre divorț și despre organizarea vieții lui Rareș.
Fiul nostru petrece timp cu amândoi.
Sâmbăta trecută, la mine în garsonieră, a pregătit singur spaghete. A fiert pastele, a făcut sosul și a pus masa pentru amândoi.
După ce am terminat de mâncat, s-a ridicat, a strâns farfuriile și a spălat vasele fără să-i cer nimic.
— Mulțumesc, Rareș, i-am spus.
A ridicat din umeri și mi-a zâmbit.
— Păi am mâncat amândoi, mamă. De ce să strângi numai tu?
M-am uitat la băiatul meu și am simțit că, dintre toate lucrurile pe care le schimbasem în ultimele trei luni, acesta era cel mai important.
Rareș începuse să înțeleagă că respectul pentru o femeie nu se arată doar prin vorbe frumoase, ci și prin lucrurile obișnuite pe care alegi să nu le lași mereu pe umerii ei.