Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Primul rând al scrisorii m-a făcut să mă sprijin de perete.
„Mariana, te-am mințit când te-am lăsat să crezi că boala ta m-a făcut să plec. Adevărul este că plănuiam să divorțez de tine cu aproape doi ani înainte să primești diagnosticul.”
Am citit cuvintele de trei ori.
— Nu se poate… Victor, spune-mi că nu este adevărat!
Prietenul fostului meu soț și-a coborât privirea.
— Mi-aș dori să pot, Mariana.
M-am așezat pe marginea canapelei. Aproape un an trăisem cu impresia că Sorin mă părăsise fiindcă nu suportase să aibă o soție bolnavă.
Îmi privisem trupul schimbându-se în timpul tratamentului și mă întrebasem de nenumărate ori dacă mai meritam să fiu iubită.
Iar acum aflam că hotărârea lui fusese luată cu mult înainte.
Am continuat să citesc.
„De ani întregi nu mai eram fericit în căsnicia noastră. N-am avut curajul să-ți spun. Am tot amânat, așteptând momentul potrivit. Când ai primit diagnosticul, m-am speriat că, dacă rămân lângă tine în timpul tratamentului, nu voi mai avea puterea să plec după aceea.”
Mi-am acoperit gura cu palma.
— Și atunci a ales să plece chiar înainte de primul tratament?
Victor a încuviințat trist.
— A fost un laș.
— Tu știai?
A urmat o tăcere apăsătoare.
— Știam că se gândește la divorț. Mi-a spus în vara de dinainte să te îmbolnăvești. Dar nu știam că pregătise deja atâtea lucruri.
— Și când m-ai văzut suferind, de ce nu mi-ai spus?
— Mi-a fost teamă să nu-ți fac și mai mult rău.
L-am privit cu ochii plini de lacrimi.
— Victor, eu aveam dreptul să știu adevărul. Nu era decizia ta ce pot sau nu pot suporta.
— Ai dreptate. Îmi pare rău.
Am luat din cutie documentele aflate sub scrisoare.
Era o cerere pentru închirierea unui apartament, completată cu șapte luni înainte să aflu că am cancer.
Mai erau câteva oferte de chirie, extrase bancare și documente privind un cont despre care nu știusem niciodată.
Sorin pusese bani deoparte din veniturile obținute din consultanță și din sumele pe care le folosea pentru cheltuielile personale.
Pe una dintre ofertele de închiriere era scris de mână:
„Să vorbesc cu Mariana după vacanța la mare.”
Am simțit cum mi se strânge inima.
Mi-am amintit cum îi arătasem fotografiile căsuței din Eforie Nord. Cum râsese când îi spusesem că vom petrece cinci zile numai noi doi.
El știa deja că urma să mă părăsească.
Și mă lăsase să fac planuri pentru aniversarea noastră.
La sfârșitul scrisorii mai scrisese:
„Ar fi trebuit să-ți spun despre contul separat și în timpul divorțului. Știu că documentele acestea nu repară ce am făcut. Nu-ți cer să mă ierți. Vreau doar să afli adevărul.”
Am împăturit scrisoarea.
— De ce nu mi-a adus-o singur?
— I-am spus și eu că ar trebui să vină personal. Mi-a răspuns că probabil nici nu i-ai deschide ușa.
Am privit spre cutie.
— De data aceasta a avut dreptate.
Victor a plecat fără să mai încerce să-l apere.
În după-amiaza aceea am sunat-o pe Adriana, avocata care se ocupase de divorț.
I-am trimis documentele și am rugat-o să verifice dacă veniturile și economiile fuseseră declarate corect.
Câteva zile mai târziu, m-a chemat la cabinet.
— Mariana, o parte dintre veniturile din consultanță și contul acesta nu apar în documentele folosite la partaj. Trebuie să clarificăm situația.
Prin avocați, am cerut explicații și documentele necesare. După câteva săptămâni de negocieri, am ajuns la o înțelegere privind sumele omise și o parte dintre cheltuielile juridice.
Nu am recuperat miraculos toți banii. Dar am obținut ceea ce mi se cuvenea potrivit acordului revizuit.
Copiii au aflat și ei adevărul.
Cristina s-a dus împreună cu Mihai să vorbească cu tatăl lor.
Când s-a întors, mi-a povestit ce îi spusese.
— Tată, aveai dreptul să nu mai vrei căsnicia. Dar nu aveai dreptul s-o lași pe mama să creadă că boala a făcut-o imposibil de iubit.
Sorin nu găsise niciun răspuns.
La începutul verii, Cristina a organizat o cină la ea acasă. Sorin a cerut să vină și el, ca să-și poată cere scuze personal.
Am acceptat, cu condiția să nu discutăm în fața Sofiei.
După desert, am ieșit pe terasă. Sorin m-a urmat.
— Mariana, am fost un laș.
— Da, Sorin. Ai fost.
Și-a împreunat mâinile.
— Nu știu cum să repar ce am făcut.
— Nu poți schimba trecutul. Dar vreau să înțelegi ceva. Aproape un an m-am întrebat ce era în neregulă cu mine. M-am uitat în oglindă, fără păr, slăbită, și am crezut că devenisem o femeie pe care nici propriul soț nu o mai putea iubi.
Sorin a început să plângă.
— Îmi pare rău.
— Știai că asta voi crede când mi-ai spus că nu poți suporta boala mea?
A ezitat.
— Da.
Răspunsul lui m-a durut mai tare decât mă așteptasem.
— Atunci m-ai lăsat să port o vină care nu era a mea.
Și-a șters ochii.
— Crezi că într-o zi ai putea să mă ierți?
L-am privit pe bărbatul alături de care trăisem treizeci și cinci de ani.
— Poate că într-o zi nu mă va mai durea când îți aud numele. Dar căsnicia noastră s-a încheiat, Sorin. Și nu vreau să ne întoarcem la ea.
A încuviințat și a intrat în casă.
O lună mai târziu, am plecat singură la Eforie Nord.
Mi-am închiriat o căsuță mai mică, aproape de plajă, și am petrecut cinci zile făcând lucrurile pe care le amânasem ani întregi.
În ultima dimineață, am coborât desculță până la malul mării.
Apa era rece, iar vântul îmi răvășea părul care începuse să crească din nou.
Am rămas acolo câteva minute, privind valurile.
Apoi am sunat-o pe Cristina.
— Mamă, cum este?
Am zâmbit.
— Frumos, iubita mea. Foarte frumos.
— Ești bine?
M-am uitat spre mare.
— Da, Cristina. Pentru prima dată după multă vreme, chiar sunt bine.
Și am închis telefonul fără să mai aștept pe cineva lângă mine.