Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Pe tava din fața soacrei mele se afla o farfurie albă, o lingură care părea folosită, un șervețel mototolit și o caserolă cu iaurt. Lângă ele, Mihai pusese un bilețel:
„Micul dejun al bunicii, pregătit după propriile ei reguli.”
Diana s-a ridicat atât de brusc, încât scaunul a scrâșnit pe gresie.
— Mihai! Ce porcărie este asta? Vrei să mă îmbolnăvești?
Soțul meu a rămas liniștit.
— De ce te-ai îmbolnăvi, mamă? Doar suntem o familie.
— Nu fi obraznic! Nu știu cine a pus gura pe lingura aceea!
— Exact, mamă. Nici Matei nu știe cine a pus gura pe mâncarea lui. Dar tu îi spui că trebuie să accepte.
Diana a deschis gura, apoi a închis-o.
Eu stăteam lângă ușă, fără să scot un cuvânt.
— Compari un copil cu mine? a izbucnit ea. Eu sunt bunica lui!
— Microbii nu țin cont de gradul de rudenie.
— Te-a învățat nevastă-ta să-mi vorbești așa?
Mihai și-a îndreptat spatele.
— Nu, mamă. M-a învățat ce am văzut ieri. Erai răcită, tușeai și ai băgat în supa copilului lingura pe care tocmai o linseseși. Ana te-a rugat să te oprești, iar tu ai râs de ea.
Diana a arătat indignată spre tavă.
— Și pentru asta îmi servești asemenea mizerii?
— Nu trebuie să mănânci nimic de acolo. Nici nu am pregătit tava pentru a fi mâncată. Am vrut doar să vezi cum te simți când cineva îți pune în față mâncare în care nu ai încredere.
— Este dezgustător!
— În sfârșit suntem de acord.
Pentru câteva secunde, în bucătărie s-a făcut liniște.
Diana ne privea pe rând, așteptând parcă să-i spunem că fusese o glumă.
Dar Mihai nu zâmbea.
— Mamă, dacă Matei ar linge o lingură și apoi ar amesteca în cafeaua ta, ai mai bea-o?
— Ce întrebare prostească!
— Ai bea-o?
— Nu despre asta este vorba!
— Ba exact despre asta este vorba. Nimeni nu îți cere să dezinfectezi fiecare obiect din casă. Îți cerem să folosești o lingură curată.
Soacra mea și-a încrucișat brațele.
— Eu v-am crescut pe tine și pe fratele tău fără toate regulile astea! Și uite că sunteți sănătoși!
— Mă bucur, mamă. Dar asta nu înseamnă că poți ignora regulile noastre.
Atunci Diana a început să plângă.
— După câte am făcut pentru tine, așa mă răsplătești? Mă tratezi ca pe o femeie murdară!
Mihai a inspirat adânc.
— Nu te-am numit murdară. Dar ceea ce faci este neigienic. Și faptul că m-ai crescut nu îți dă dreptul să hotărăști singură ce se întâmplă în casa noastră.
Am ridicat privirea.
Era prima dată când Mihai spunea atât de clar „casa noastră”, asumându-și și el regulile pe care încercasem să le stabilesc.
— Foarte bine! a izbucnit Diana. Dacă sunt atât de nedorită, plec!
Mă așteptam ca Mihai să alerge după ea.
Dar soțul meu a rămas așezat.
— Dacă vrei să pleci, te ajut să găsești o locuință temporară până este gata apartamentul. Dacă rămâi, trebuie să respecți regulile.
— Mă dai afară?
— Nu. Îți ofer o alegere.
Diana s-a întors furioasă spre mine.
— Ești mulțumită, Ana? Mi-ai întors fiul împotrivă!
— Nu o mai învinovăți pe Ana, a intervenit Mihai. Eu îți vorbesc acum. Și eu am greșit fiindcă am lăsat-o singură să se descurce cu tine.
Soacra mea s-a retras în camera de oaspeți și a închis ușa cu putere.
Mihai a strâns tava și a dus-o la chiuvetă.
— Poate am fost cam teatral, mi-a spus.
— Puțin, am recunoscut. Dar pentru prima dată ai înțeles că nu era vorba doar despre o lingură.
— Știu. Trebuia să intervin mai devreme. Îmi pare rău, Ana.
I-am strâns mâna.
— Nu vreau să te cerți cu mama ta. Vreau doar să știu că suntem de aceeași parte când este vorba despre copilul nostru.
— Suntem, mi-a răspuns.
În dimineața aceea am aruncat supa în care Diana introdusese lingura și am pregătit altceva pentru Matei.
Când băiețelul s-a trezit, a întrebat imediat de bunica lui.
— Se odihnește puțin, i-a explicat Mihai.
— Mai este bolnavă?
— Da, dragule.
Matei a fugit în camera lui și s-a întors cu ursulețul preferat.
— Pot să i-l dau? Pe mine mă ajută când sunt bolnav.
Mihai a zâmbit.
— Îl lăsăm la ușa ei, ca să nu răcești și tu.
Câteva minute mai târziu, ursulețul era așezat în fața camerei de oaspeți, lângă un desen făcut de Matei.
În următoarele două zile, Diana a ieșit foarte puțin din cameră. Mihai i-a dus ceai și mâncare în vase separate, iar noi am lăsat-o să se odihnească.
În a treia zi, când începuse să se simtă mai bine, am găsit-o în bucătărie.
Stătea în fața sertarului cu tacâmuri.
— Ana, unde sunt lingurile mici?
— În sertarul din stânga.
A luat una curată, și-a pus iaurt într-un bol și s-a așezat la masă.
Am observat gestul, dar n-am comentat.
— Ana, a spus după câteva clipe, cred că m-am purtat urât cu tine.
M-am întors surprinsă.
— Când mi-am vândut casa, m-am simțit de parcă nu mai aveam niciun loc al meu. Am locuit acolo treizeci și patru de ani. Mi-am crescut copiii între pereții aceia.
A privit spre bol.
— Când am venit aici, am început să mă port ca și cum eu aș fi gospodina casei. Cred că voiam să simt că încă am un cuvânt de spus undeva.
Am tras un scaun lângă ea.
— Diana, nimeni nu ți-a cerut să te simți străină. Dar asta nu înseamnă că poți ignora ce îți spunem.
— Știu. Și îmi pare rău că te-am făcut obsedată de microbi. Tu încercai doar să-ți protejezi copilul.
Nu ne-am îmbrățișat și nu am uitat într-o clipă toate certurile.
Dar, pentru prima dată de când se mutase la noi, am avut o discuție sinceră.
În seara aceea, Mihai a venit acasă și ne-a găsit pregătind cina împreună.
Diana a ridicat două linguri.
— Uite, Mihai! Una pentru gustat și una pentru servit. Ești mulțumit?
Soțul meu a zâmbit.
— Foarte mulțumit, mamă.
— Dar să știi că încă sunt supărată pentru tava aceea!
— Înțeleg. Și îmi pare rău că te-am făcut să te simți umilită.
— Data viitoare vorbește cu mine ca un adult.
— Așa voi face. Dar și tu trebuie să ne asculți.
Diana a încuviințat.
— Bine, Mihai.
Când cele șase săptămâni s-au încheiat, apartamentul ei era pregătit.
Am ajutat-o să-și împacheteze lucrurile, iar Mihai a cărat cutiile la mașină.
Înainte să plece, Diana s-a oprit în hol.
— Ana, îți mulțumesc că m-ai primit. Și îmi pare rău că ți-am făcut viața atât de grea.
M-a îmbrățișat scurt, puțin stângaci.
Apoi a zâmbit.
— Data viitoare când vin în vizită, promit să-mi aduc propria lingură!
Am izbucnit amândouă în râs.
Dar cel mai important lucru nu era că Diana învățase să folosească ustensile curate.
Era că Mihai nu-mi mai spusese niciodată „Las-o, așa este ea”, iar soacra mea înțelesese, în sfârșit, că poate fi iubită și respectată fără să fie nevoită să conducă ea casa noastră.