Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas în prag, privind-o pe mama. Apa îi picura de pe basma, iar mâinile îi tremurau atât de tare, încât abia reușea să-și țină sacoșa.
— Vrei să merg la omul care m-a pălmuit și m-a alungat când aveam șaptesprezece ani?
Mama și-a coborât capul.
— Știu ce ți-a făcut, Andreea.
— Și totuși ai rămas lângă el.
— Da. Și am greșit.
Era prima dată când o auzeam recunoscând asta fără să vorbească despre rușine sau despre ce spune lumea.
Am lăsat-o să intre, i-am dat un prosop și i-am pregătit un ceai.
— Nu-ți promit nimic, mamă. Dar spune-mi ce s-a întâmplat.
Vasile suferise un accident vascular cerebral cu două zile înainte. Fusese dus la spital, iar medicii îi explicaseră că urma o perioadă dificilă de recuperare.
— Nu-și poate mișca bine mâna dreaptă, mi-a spus mama. Vorbește greu și are nevoie de ajutor. Eu nu știu cum să mă descurc singură.
Am privit spre camera în care dormea Mara.
— Și eu am avut nevoie de ajutor, mamă. Când am născut. Când n-aveam bani de lapte. Când învățam noaptea ca să termin liceul.
Mamei i-au dat lacrimile.
— Știu, Andreea. Și n-am fost mama de care aveai nevoie.
N-am îmbrățișat-o. Nu puteam încă.
Dar a doua zi am rugat-o pe tanti Rodica să stea câteva ore cu Mara și am mers la spital.
Când am intrat în salon, tata stătea sprijinit de perne, cu mâna dreaptă nemișcată pe pătură.
Părea îmbătrânit cu zece ani.
M-a văzut și a întors imediat capul spre fereastră.
— Bună, tată, am spus.
N-a răspuns.
Mama s-a apropiat de pat.
— Vasile, a venit Andreea.
El a închis ochii.
Nu știam dacă îi era rușine sau dacă pur și simplu nu voia să mă vadă.
Am rămas câteva minute, apoi am discutat cu personalul medical despre îngrijirea și recuperarea lui.
Nu i-am cerut să-și amintească trecutul. Nici să-mi explice de ce mă alungase.
În următoarele săptămâni am mers de mai multe ori la spital. După externare, am ajutat-o pe mama să organizeze programările și exercițiile recomandate pentru recuperare.
Nu m-am mutat înapoi acasă.
Aveam propria mea viață și un copil de crescut.
Dar mergeam să-i ajut atunci când puteam.
Într-o după-amiază am luat-o și pe Mara cu mine.
Fetița avea aproape cinci ani și nu-și cunoștea bunicul decât din fotografiile pe care i le arătasem cândva.
La început a rămas lângă mine, privind curioasă camera.
Apoi s-a apropiat de patul lui Vasile, ținând în brațe o păpușă.
— Tu ești bunicul meu?
Tata a încuviințat încet.
— Eu sunt Mara, a continuat ea. Vrei să ții păpușa mea?
I-a așezat-o cu grijă în brațul stâng.
Atunci am văzut ceva ce nu credeam că voi vedea vreodată.
Tata a început să plângă.
Nu scotea aproape niciun sunet. Doar lacrimile îi curgeau pe obraji.
Mara s-a întors speriată spre mine.
— Mami, l-am supărat?
— Nu, iubita mea. Nu l-ai supărat.
Vasile și-a ridicat cu greu privirea.
— An… dreea…
M-am apropiat.
— Da, tată?
A încercat de două ori să vorbească.
— Iartă-mă.
Am simțit că mi se strânge pieptul.
Atâția ani așteptasem cuvintele acelea.
Îmi imaginasem că, dacă le voi auzi vreodată, voi izbucni în plâns și totul se va schimba.
Dar nu s-a întâmplat așa.
— Nu știu dacă pot, tată, i-am răspuns.
Și-a coborât ochii.
— Știu…
— M-ai lăsat singură când eram încă un copil. Nu pot să uit asta doar pentru că acum ai nevoie de mine.
A început din nou să plângă.
Am rămas lângă pat, dar nu i-am promis că îl iert.
În lunile următoare, mama a început să vină mai des la garsonieră. Stătea uneori cu Mara, iar eu puteam să lucrez câteva ore în plus.
La început mă simțeam ciudat să o las singură cu fetița.
Nu fiindcă nu o iubea, ci pentru că încă nu aveam încredere deplină în ea.
Într-o seară i-am spus asta.
— Mamă, când tata m-a lovit, tu ai tăcut. De unde să știu că, dacă cineva o va răni pe Mara, vei avea curajul să o aperi?
Mama a rămas nemișcată.
— Nu pot să-ți cer să ai încredere în mine doar pentru că sunt mama ta, a răspuns. Trebuie să-ți arăt că m-am schimbat.
Și, pentru prima dată, nu m-a rugat să uit.
Mi-a dat timp.
Cu ajutorul ei și al lui tanti Rodica, am reușit să-mi organizez mai bine zilele.
M-am înscris la școala postliceală sanitară din Bârlad.
Visasem de mult să lucrez într-un spital, dar până atunci nu îndrăznisem să fac planuri atât de mari.
Dimineața lucram la cabinetul unde făceam curățenie. După-amiaza mergeam la cursuri, iar seara învățam după ce Mara adormea.
Uneori mă trezeam cu capul pe caiete.
Alteori mă uitam la facturi și mă întrebam dacă nu ar fi mai bine să renunț.
Radu trimitea bani rar și nu mă puteam baza pe promisiunile lui.
Într-o seară, când i-am spus mamei că nu mai pot, ea a luat caietul din mâna mea și l-a închis.
— Andreea, tu ai terminat liceul cu un copil în brațe. Ai luat bacul când toți spuneau că nu vei reuși. Nu te opri acum.
Am privit-o surprinsă.
Era prima dată când mama îmi vorbea despre trecutul meu cu mândrie, nu cu rușine.
— Și Mara?
— De Mara avem grijă împreună. Tu învață.
Nu a fost ușor. Au urmat examene, practică în spital și multe nopți nedormite.
Între timp, tata făcea progrese mici. Începuse să-și miște mai bine mâna și să vorbească mai clar, deși recuperarea rămânea dificilă.
Nu devenise peste noapte un om blând.
Uneori avea izbucniri de nervi, iar eu plecam când începea să ridice vocea.
Dar într-o zi, când Mara a scăpat din greșeală un pahar pe podea, tata a tresărit și a vrut să o certe.
Mama s-a ridicat imediat.
— Vasile, este doar un pahar. Nu ridici vocea la copil.
El a tăcut.
Eu am privit-o pe mama.
De data aceasta nu mai stătuse lângă aragaz, cu mâna la gură.
Își apărase nepoata.
Atunci am simțit că poate, într-o zi, voi putea avea din nou încredere în ea.
După terminarea școlii postliceale și îndeplinirea formalităților profesionale, am obținut primul meu post de asistentă medicală.
În dimineața în care am început serviciul, am intrat în spital cu emoții aproape la fel de mari ca în ziua bacalaureatului.
La sfârșitul programului, când am ieșit, mama mă aștepta lângă poartă.
Mara, care avea acum șapte ani, ținea în mână un buchet de margarete.
— Mami! a strigat ea, alergând spre mine. Acum tu faci oamenii bine?
Am îngenuncheat și am strâns-o în brațe.
— Încerc, iubita mea.
Mama ne privea cu lacrimi în ochi.
— Sunt mândră de tine, Andreea.
Am luat florile din mâna Marei și m-am ridicat.
— Mi-aș fi dorit să-mi spui asta și când aveam șaptesprezece ani.
Mama a încuviințat.
— Și eu, fata mea. În fiecare zi mă gândesc la asta.
Am mers împreună spre casă.
Nu aveam o familie perfectă. Cu tata încă vorbeam puțin, iar relația cu mama se reconstruia încet, prin fapte, nu prin promisiuni.
Dar Mara avea o mamă care nu renunțase la ea, iar eu aveam, în sfârșit, meseria pentru care muncisem atât.
În seara aceea, am pus buchetul de margarete într-o vază, pe masa din bucătăria noastră.
Apoi am ajutat-o pe Mara să-și pregătească ghiozdanul pentru a doua zi.
Când m-a întrebat dacă voi veni la serbarea ei, i-am răspuns fără să ezit:
— Bineînțeles, iubita mea. O să fiu acolo.
Și am știut că era o promisiune pe care aveam s-o respect.