Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Despre ce vorbești, Elena? m-a întrebat Radu, lăsând telefonul pe masă.
— Despre faptul că nu mai sunt sigură că vreau să rămân căsătorită cu tine.
A început să râdă, dar zâmbetul i-a dispărut când a văzut că nu glumesc.
— Pentru niște certuri cu mama? Serios?
Am așezat dosarul în fața lui.
— Nu, Radu. Pentru că ai fost dispus să pui în pericol locuința noastră fără să mă întrebi. Și pentru că, de fiecare dată când părinții tăi mă umilesc, tu te prefaci că nu auzi.
— Tata nu ne-ar face niciodată rău!
— Atunci de ce nu garantează cu propria lui casă?
Radu a rămas tăcut.
— Te-ai gândit vreodată la asta? l-am întrebat.
— A spus că locuința lor este deja implicată în alte obligații financiare.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Ce obligații?
— Nu știu exact.
— Și totuși voiai să semnez!
În clipa aceea, Radu și-a dat seama că nu mai avea cu ce să mă convingă.
A doua zi, Tiberiu a venit personal la noi. De data aceasta nu adusese nici pepene, nici alte cadouri. Avea aceeași mapă cu documente.
— Elena, cred că avocatul acela te-a speriat inutil, a început el.
— Mi-a explicat ce risc îmi asum dacă semnez.
— Orice afacere presupune un risc.
— Atunci asumați-vi-l cu bunurile dumneavoastră.
Tiberiu a încremenit.
— Cum adică?
— Dacă proiectul este atât de sigur, de ce aveți nevoie tocmai de apartamentul nostru?
Socrul meu și-a îndreptat spatele.
— Pentru că banca nu acceptă momentan alte garanții din partea mea.
— Din ce motiv?
A ezitat.
— Am niște credite mai vechi.
— Cât de mari?
— Elena, nu cred că trebuie să discutăm fiecare detaliu.
Am închis mapa și i-am împins-o înapoi.
— Atunci nici eu nu am ce semna.
Chipul lui s-a schimbat. Pentru prima dată, omul care vorbea mereu politicos și-a pierdut răbdarea.
— Radu, explică-i soției tale că familia trebuie să se ajute!
Soțul meu s-a uitat când la tatăl lui, când la mine.
— Elena, poate putem găsi o soluție…
— Am găsit-o deja. Nu garantăm cu apartamentul.
Atunci Tiberiu a strâns documentele și a plecat fără să-și ia rămas-bun.
În aceeași seară m-a sunat Sanda.
— Să-ți fie rușine! Băiatul meu te-a primit în familia noastră, iar tu te porți de parcă noi am fi niște străini!
— Doamnă Sanda, nu vă datorez economiile mele pentru că m-am căsătorit cu fiul dumneavoastră.
— O femeie care își iubește soțul nu face asemenea calcule!
— Dar un bărbat care își iubește soția îi cere să riște casa fără să-i spună adevărul?
Sanda a început să țipe.
Am închis telefonul.
În următoarele zile, Radu a încercat să mă convingă că exageram. Îmi repeta că tatăl lui fusese doar bine intenționat și că mama lui avea un caracter mai dificil.
Dar nu m-a întrebat niciodată cum mă simțisem eu.
Într-o seară, când l-am găsit discutând din nou cu părinții lui despre afacere, am luat hotărârea definitivă.
— Radu, vreau să ne despărțim.
S-a ridicat brusc.
— Nu poți distruge căsnicia noastră pentru o neînțelegere!
— Nu este o neînțelegere. Este felul în care am trăit de când ne-am mutat aici.
— Și ce faci cu apartamentul?
Am privit locuința pentru care economisisem trei ani.
— Vom rezolva legal. Nu am de gând să-ți iau ceea ce îți aparține, dar nici nu voi renunța la drepturile mele.
Radu a început să mă roage să mai aștept.
Mi-a promis că va discuta cu mama lui, că nu o va mai lăsa să vină neanunțată și că nu vom mai vorbi niciodată despre creditul tatălui său.
— De ce nu ai făcut toate acestea când te-am rugat prima dată? l-am întrebat.
N-a știut ce să răspundă.
Două zile mai târziu m-am mutat temporar la mătușa mea, Elisabeta, sora mamei.
Avea șaizeci și ceva de ani, locuia singură într-un apartament din București și nu m-a întrebat de ce plecasem.
Mi-a pregătit camera mică, mi-a pus un prosop curat pe pat și mi-a spus:
— Stai cât ai nevoie, Elena. Nu trebuie să explici nimic în seara asta.
Pentru prima dată după multe luni, am dormit fără să mă întreb cine va intra neanunțat a doua zi.
Între timp, Cristian Morar a început demersurile necesare pentru separare și clarificarea proprietății.
Apartamentul era înscris pe numele amândurora, iar proveniența banilor mei trebuia dovedită și analizată în cadrul procedurilor legale.
Aveam extrasele bancare, documentele de economisire și dovada transferurilor făcute la cumpărare.
Radu nu a rămas fără drepturi doar pentru că eu contribuisem mai mult. Dar nici contribuția mea nu putea fi ignorată.
În timpul negocierilor, Sanda a încercat să intervină.
— Radu, să nu-i dai niciun leu! a strigat într-o zi, când ne-am întâlnit la avocat.
Cristian Morar a privit-o calm.
— Doamnă Fieraru, această discuție privește drepturile celor doi soți. Vă rog să ne lăsați să continuăm.
Sanda a ieșit indignată.
Radu a rămas cu ochii în podea.
După întâlnire, m-a oprit pe hol.
— Elena, îmi pare rău că am lăsat-o să se poarte așa.
L-am privit.
— Și mie îmi pare rău, Radu. Dar nu mai pot construi o viață pe promisiuni pe care le faci numai când îți este teamă că mă pierzi.
Nu ne-am certat.
Am plecat fiecare în direcția lui.
După câteva luni, am ajuns la o înțelegere privind apartamentul. Contribuțiile și drepturile noastre au fost clarificate, iar eu am primit suma stabilită prin acord, în schimbul cotei mele.
Nu a fost o victorie spectaculoasă. Au existat cheltuieli, negocieri și multe zile obositoare.
Dar nu pierdusem economiile pentru care muncisem.
Cu banii recuperați și cu economiile rămase, am început să caut o locuință mai mică.
În noiembrie am găsit o garsonieră într-un bloc nou, într-un cartier liniștit din București.
Am completat diferența printr-un credit pe care mi-l puteam permite din salariul meu.
În ziua în care am primit cheile, am mers singură să o văd.
Nu avea sufragerie mare, balcon spațios sau mobilier scump.
Era o cameră luminoasă, cu o bucătărie mică și o fereastră care dădea spre câțiva copaci.
Am intrat și am lăsat geanta pe podea.
Apoi am deschis fereastra.
Se auzeau copiii jucându-se în curtea blocului și o femeie care vorbea la telefon pe o bancă.
Am zâmbit.
Nimeni nu avea să vină acolo cu propriul mop ca să-mi spună că nu știu să fac curățenie.
Nimeni nu avea să-mi ceară să pun locuința garanție pentru afacerile altcuiva.
Și, mai ales, nimeni nu avea să-mi spună că nu însemn nimic în propria mea casă.
Am scos telefonul și am făcut o fotografie camerei goale.
Nu am trimis-o lui Radu și nici nu am publicat-o pe internet.
Am păstrat-o pentru mine.
Pentru că, după tot ce se întâmplase, nu mai aveam nevoie să demonstrez nimănui cât valorez.
Știam deja.