Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Gabriela privea telefonul lui Victor de parcă ar fi văzut ceva ce nu trebuia să existe.
— De unde ai toate astea? a întrebat, schimbându-și brusc tonul.
Victor a tras un scaun și s-a așezat în fața ei.
— Din mesajele tale, mamă. Și din toate cheltuielile pe care Adriana le-a făcut pentru tine în ultimii trei ani.
M-am apropiat de masă.
Pe ecran era un tabel cu date, sume și evenimente. Recunoșteam aniversările, mesele de Crăciun, petrecerile de familie și comenzile pe care Gabriela mi le făcuse de-a lungul timpului.
— Victor, când ai pregătit toate astea?
— De câteva săptămâni. M-am săturat să văd cum muncești și cum mama se laudă că organizează totul singură.
Gabriela și-a încrucișat brațele.
— Și ce dacă? Suntem familie! Nu stăm să numărăm fiecare leu!
— Atunci de ce ai numărat fiecare fel de mâncare pe care i l-ai comandat Adrianei?
Soacra mea a tăcut.
Victor a deschis primul mesaj.
„Adriana, să nu uiți că vreau sarmale pentru douăzeci și cinci de persoane. Și tortul să fie mare. Îți plătesc tot după petrecere.”
Apoi altul.
„Nu mă interesează cât costă, numai să iasă totul frumos.”
— Sunt mesajele tale, mamă?
— Da, dar nu credeam că Adriana o să-mi ceară și bani pentru muncă!
Am intervenit pentru prima dată.
— Gabriela, am discutat despre toate cheltuielile. Nu v-am ascuns că pregătirea și transportul costă. Ați fost de acord.
— Nouă sute de lei pentru două zile de gătit? a izbucnit ea.
— Pentru pregătire și transport, am corectat-o. Și nici măcar nu am calculat toate orele lucrate.
Victor a întors telefonul spre mine.
— Adriana, uită-te la totalul de jos.
Am citit cifra.
18.940 de lei.
Am rămas fără cuvinte.
— Atât am cheltuit?
— Aproape nouăsprezece mii de lei, a răspuns Victor. Pentru mesele pe care mama le-a organizat în ultimii trei ani și pentru care nu ți-a restituit banii.
Gabriela a făcut un gest disprețuitor.
— Și acum vreți să-mi cereți și banii aceia?
— Nu, mamă. Nu am venit să-ți facem socoteala tuturor meselor din trecut. Dar vreau să înțelegi cât a oferit Adriana fără să ceară nimic.
Soacra mea s-a ridicat.
— M-ați chemat aici ca să mă umiliți!
— Nu te-a chemat nimeni, i-a răspuns Victor. Ai venit singură să o jignești pe soția mea.
Gabriela și-a luat geanta.
— Foarte bine! O să afle toate rudele ce fel de oameni sunteți!
— Spune-le tot adevărul, mamă. Inclusiv că ai promis să plătești petrecerea.
A plecat trântind ușa.
Am rămas câteva secunde nemișcată, apoi m-am așezat lângă Victor.
— De ce nu mi-ai spus că ai făcut tabelul?
— Pentru că știam că o să-mi spui să nu mă cert cu mama. Și pentru că voiam să înțeleg cât de mult ai cheltuit fără să-ți dai seama.
Mi-au dat lacrimile.
— Eu credeam că fac un bine familiei.
— Și ai făcut. Dar asta nu înseamnă că trebuie să plătești la nesfârșit pentru toți.
Două zile mai târziu, Gabriela și-a pus amenințarea în aplicare.
M-a sunat cumnata mea, Mirela.
— Adriana, ce s-a întâmplat cu mama lui Victor? Spune că i-ai cerut patru mii cinci sute de lei pentru niște sarmale!
Am inspirat adânc.
— Mirela, au fost douăzeci și cinci de invitați, șase feluri de mâncare, prăjituri și tort. Gabriela a comandat totul și a promis că plătește.
— Stai puțin… Eu credeam că a angajat o firmă de catering!
— Nu. Eu am gătit aproape tot.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Și Gabriela a spus la petrecere că ea a plătit totul!
— Știu. Eram acolo.
Mirela a oftat.
— Adriana, dacă știam că tu ai suportat cheltuielile, contribuiam și noi. Nu era normal să plătești singură.
În aceeași seară, Victor a primit mai multe mesaje de la rude. Unele întrebau ce se întâmplase, altele se ofereau să contribuie la cheltuielile aniversării.
Dar Gabriela continua să susțină că eu încercam să mă îmbogățesc pe seama ei.
După o săptămână, Victor s-a dus să discute cu mama lui.
Nu l-am însoțit.
Când s-a întors, mi-a povestit conversația.
— I-am spus că nu mai putem continua așa. Dacă vrea să organizeze petreceri, trebuie să plătească pentru ele. Dacă nu are bani, poate face ceva mai simplu.
— Și ce a răspuns?
— Că o fac de rușine.
Am zâmbit amar.
— Bineînțeles.
Victor a continuat:
— Apoi am întrebat-o ceva. Dacă sora mea ar găti gratuit pentru familia soțului ei, ani întregi, și ar plăti toate cumpărăturile, i s-ar părea normal?
— Și?
— A spus că Mirela n-ar trebui să accepte niciodată așa ceva.
Am rămas tăcută.
— Atunci i-am spus că nici tu nu trebuie să accepți.
Două zile mai târziu, Gabriela m-a sunat.
De data aceasta nu mai țipa.
— Adriana, am discutat cu Victor. Nu am toți banii acum.
— Înțeleg.
— Pot să-ți dau două mii două sute cincizeci de lei luna aceasta și restul luna viitoare?
— Da, Gabriela. Este în regulă.
A ezitat.
— Și… poate n-ar fi trebuit să spun în fața rudelor că am plătit eu totul.
Am așteptat.
— Tu ai muncit mult, a continuat ea. Mâncarea a fost foarte bună.
Nu erau scuzele pe care mi le-aș fi dorit. Dar era prima dată când îmi recunoștea munca.
— Mulțumesc, Gabriela.
Prima tranșă a venit în aceeași zi. A doua, luna următoare, așa cum promisese.
După aceea, relația noastră s-a schimbat.
Nu am încetat să gătesc pentru familie. Dar am încetat să mai accept comenzi fără să discutăm înainte despre bani.
Când cineva îmi cerea mâncare pentru o aniversare, îi trimiteam meniul, costurile și condițiile de plată.
Pentru evenimentele mari, ceream un avans care să acopere ingredientele.
Iar când găteam ceva din proprie inițiativă, ca dar pentru cineva drag, era alegerea mea.
Într-o duminică, Gabriela a venit la noi la prânz.
De data aceasta a sunat înainte.
A intrat cu o cutie de prăjituri cumpărate de la cofetărie și mi-a întins-o.
— Am zis să nu te mai pun și pe tine să faci desertul.
Am zâmbit.
— Mulțumesc, Gabriela.
Ne-am așezat la masă, iar Victor a început să povestească ceva de la serviciu.
La un moment dat, soacra mea a gustat din friptură.
— Adriana, este foarte bună. Cât m-ar costa să-mi pregătești și mie așa ceva pentru duminica viitoare? Vin câteva prietene.
M-am uitat surprinsă la ea.
Gabriela a ridicat din sprâncene.
— Ce este? Am întrebat frumos!
Am început să râd.
— Da, Gabriela. De data aceasta chiar ați întrebat frumos.
Victor a zâmbit și și-a continuat prânzul.
Am discutat meniul și am stabilit prețul înainte să cumpăr ceva.
Iar când Gabriela a plecat, mi-am dat seama că lucrurile se schimbaseră cu adevărat.
Nu pentru că soacra mea devenise peste noapte o altă femeie.
Ci pentru că învățase că poate primi ajutorul meu fără să considere că i se cuvine.
Și, pentru prima dată după mulți ani, am simțit că munca mea era respectată chiar și de oamenii pentru care o făceam cu drag.