Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Sofia… spune-mi că n-ai făcut ceea ce cred eu!
Țineam în mână documentele, dar nu reușeam să-mi desprind privirea de la semnătura ei.
Era un antecontract de vânzare pentru casa bunicii sale, dintr-un sat de lângă Brașov.
Sofia s-a așezat pe canapea și și-a frecat palmele obosite.
— N-am vândut-o definitiv. Am găsit un cumpărător care mi-a oferit un avans mare. Restul banilor urmează să-i primesc la semnarea contractului final.
— Dar mi-ai spus că nu vei vinde niciodată casa aceea!
— Știu, Andrei.
A luat fotografia veche și a mângâiat chipul femeii cu părul alb.
— Bunica m-a crescut după ce părinții mei au murit. Casa aceea este singurul lucru care mi-a rămas de la ea.
Am privit-o fără să pot vorbi.
— Terenul valorează destul de mult, a continuat. Am acceptat un preț mai mic ca să primesc repede avansul. Cu banii de pe mașină și ce mai aveam economisit, am strâns 48.000 de euro.
— Și ai făcut toate astea pentru mine?
Sofia m-a privit surprinsă.
— Pentru cine altcineva, Andrei? Mi-ai spus că poți muri!
Am simțit că mi se strânge stomacul.
Eu inventasem o boală ca să-i verific iubirea, iar ea renunțase la lucrurile cele mai importante din viața ei.
— De ce nu mi-ai spus unde pleci?
— Pentru că știam că vei încerca să mă oprești. Am alergat cinci zile între Brașov, notar, bancă și cumpărător. Am sperat că voi reuși să strâng toată suma.
Și-a șters ochii.
— Îmi pare rău că n-am reușit. Dar am vorbit și cu o clinică din Viena. Mi-au spus ce documente medicale trebuie trimise pentru o evaluare.
Mi-a întins un dosar albastru.
Atunci n-am mai rezistat.
Am început să plâng.
Sofia s-a ridicat imediat.
— Andrei! Te simți rău? Vrei să chem ambulanța?
Am clătinat din cap.
— Nu, Sofia. Nu sunt bolnav.
A încremenit.
— Cum adică?
— Nu am nicio boală gravă. Nu există niciun tratament de o sută de mii de euro.
— Nu înțeleg…
Mi-am acoperit fața cu mâinile.
— Am mințit. Am vrut să aflu dacă mă iubești cu adevărat sau dacă stai cu mine pentru bani.
Sofia s-a retras încet.
— Repetă ce ai spus.
— Am fost un idiot. Părinții mei și prietenii spuneau că…
— Nu mă interesează ce spuneau ei!
Era prima dată în aproape doi ani când o auzeam ridicând vocea.
— Eu am crezut că o să mori, Andrei! Am plâns în autobuze, am dormit câteva ore pe noapte și am stat în fața casei bunicii întrebându-mă dacă fac bine că o vând!
Am încercat să mă apropii.
— Sofia, pot să repar totul.
— Nu mă atinge!
M-am oprit.
— Îți pot da banii înapoi. Pot salva casa.
— Nu despre bani este vorba!
Și-a luat geanta.
— Tu ai vrut să afli dacă eu mă folosesc de tine. Și ca să verifici asta, te-ai folosit de iubirea mea.
Nu am găsit niciun răspuns.
— Cum o să mai am încredere în tine?
A luat fotografia bunicii și a pus-o în geantă.
— Am nevoie să plec. Nu mă căuta acum.
Am rămas singur în sufragerie, cu plicul de bani pe masă.
În noaptea aceea n-am dormit.
Dimineața am contactat un avocat din Brașov, specializat în tranzacții imobiliare.
I-am explicat situația și i-am arătat antecontractul.
— Proprietatea nu a fost încă transferată, mi-a spus. Putem propune cumpărătorului încetarea contractului prin acord, dar trebuie să accepte și el.
Am cerut să discutăm imediat cu acesta.
Cumpărătorul intenționa să renoveze casa și nu voia să renunțe la tranzacție.
După două zile de negocieri, a acceptat restituirea integrală a avansului și plata unei compensații pentru cheltuielile și inconvenientele provocate.
Am suportat eu aceste costuri, cu acordul Sofiei obținut prin avocat.
Casa a rămas a ei.
I-am restituit și suma provenită din vânzarea mașinii, fără să-i cer nimic în schimb.
I-am trimis un singur mesaj:
„Sofia, am reușit să oprim vânzarea casei. Avocatul îți va trimite documentele. Nu trebuie să-mi răspunzi și nu îți cer să mă ierți.”
N-a răspuns.
Și avea tot dreptul.
În săptămâna următoare le-am povestit părinților mei ce făcusem.
Tata a rămas nemișcat.
— I-ai spus unei fete că mori ca să vezi dacă te iubește?
Am încuviințat.
— Andrei, asta nu este un test. Este o cruzime.
Mama a început să plângă.
— Noi te-am avertizat să fii atent, dar nu ne-am imaginat că vei face așa ceva.
— Mi-ați spus mereu că Sofia urmărește banii mei.
— Am judecat-o nedrept, a recunoscut mama. Dar minciuna a fost alegerea ta.
Avea dreptate.
În lunile următoare am început să merg la psiholog. Am înțeles treptat că îmi era mai ușor să inventez capcane decât să recunosc că mă tem să fiu iubit doar pentru avere.
Dar explicația nu-mi justifica fapta.
După aproape două luni, Sofia mi-a trimis un mesaj.
„Am primit toate documentele. Casa bunicii este în siguranță. Aș vrea să discutăm.”
Ne-am întâlnit într-o cafenea mică, aproape de universitatea ei.
Sofia părea mai odihnită. Purta aceeași geacă simplă pe care o avusese la prima noastră întâlnire.
— Am fost la casa bunicii weekendul trecut, mi-a spus. Am lucrat în grădină și am stat acolo două zile.
— Mă bucur că ai păstrat-o.
— Și eu. Dar vreau să înțelegi ceva, Andrei.
Am privit-o.
— În cele cinci zile în care am încercat să strâng banii, nici măcar o secundă nu m-am gândit la averea ta. M-am gândit doar că aș putea pierde omul pe care îl iubesc.
Mi-am coborât privirea.
— Știu. Și îmi pare rău.
— Te cred că regreți. Dar asta nu înseamnă că pot uita.
Am încuviințat.
— Nu-ți cer să uiți.
Sofia a rămas