Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Cum adică ar trebui să văd singură? am întrebat, uitându-mă când la una, când la cealaltă.
Femeia mai în vârstă, mătușa lui Sorin, și-a aranjat stânjenită brățara.
— Ioana, nu vreau să stric aniversarea Clarei. Dar dacă tot ai aflat, cred că ai dreptul să știi.
— Ce să știu?
— Clara a trimis atelierului o schiță pentru fotografia de familie. A trecut acolo unde trebuie să stea fiecare și cum să fie îmbrăcată.
— Și eu?
Cele două femei au schimbat o privire.
— Pe tine te-a trecut în ultimul rând, în spatele lui Sorin.
Am simțit că mi se încălzesc obrajii.
— De ce?
— Nu știu exact ce a scris. Dar doamna de la atelier are toate indicațiile.
Am ieșit din toaletă cu senzația că rochia aceea prea mică fusese doar începutul.
În salon, Sorin vorbea cu tatăl lui. Când m-a văzut, s-a apropiat imediat.
— Ioana, ești bine?
— Vreau să-ți arăt ceva. Dar mai întâi trebuie să găsim persoana de la atelier.
— De ce?
I-am povestit ce auzisem.
Expresia lui s-a schimbat.
— Mama a hotărât și unde trebuie să stea oamenii în fotografii?
— Se pare că da. Și nu doar atât.
În acel moment, lângă intrarea salonului a apărut o femeie îmbrăcată într-un costum elegant. Însoțea un suport mobil pe care se aflau trei rochii protejate în huse.
Clara s-a repezit spre ea.
— În sfârșit! Trebuiau să ajungă înainte de șapte!
— Îmi pare rău, doamnă Clara, a răspuns femeia. Dar trebuie să clarificăm modificările și plățile rămase înainte de predarea rochiilor.
— Am achitat tot ce trebuia!
— Ați plătit avansurile. Restul sumelor este încă în discuție.
Clara a ridicat vocea.
— Nu mă interesează! Este aniversarea mea și nu vreau să mă faceți de râs!
Sorin s-a apropiat.
— Bună seara. Sunt fiul doamnei Clara. Am vorbit cu dumneavoastră la telefon acum două zile despre rochia soției mele.
Femeia l-a recunoscut.
— Da, domnule Sorin. Am verificat comanda, așa cum mi-ați cerut.
Clara a încremenit.
— Ce comandă?
— A Ioanei, mamă.
— Nu aveți de ce să verificați nimic! Eu am comandat rochiile!
Reprezentanta atelierului a deschis tableta.
— Doamnă, am păstrat istoricul modificărilor. Putem lămuri situația imediat.
Sorin m-a privit.
— Vii puțin?
Ne-am retras lângă garderobă, unde femeia ne-a arătat comanda inițială.
Numele meu apărea în partea de sus.
Ioana.
Sub el era trecută mărimea pe care o comunicasem înainte de aniversare.
Apoi apărea o modificare făcută câteva zile mai târziu.
Patru mărimi mai mică.
— Cine a cerut modificarea? am întrebat.
— Doamna Clara.
Sorin a închis ochii pentru o clipă.
— Poate a fost o neînțelegere?
Femeia a derulat documentul.
— Nu cred. Am sunat-o ca să confirmăm. I-am explicat că mărimea solicitată diferă considerabil de cea inițială.
— Și ce a spus? am întrebat.
— Că trebuie să respectăm întocmai indicațiile.
Pe ecran apărea și o notă:
„Nu înlocuiți cu o mărime mai mare.”
Am citit-o de două ori.
Nu fusese o greșeală.
Clara știa perfect că rochia nu avea să-mi vină.
— Mai este ceva, a spus reprezentanta atelierului.
A deschis un alt document.
Era schița pentru fotografia oficială a familiei.
Numele invitaților erau așezate în rânduri, cu observații lângă fiecare.
Unele femei trebuiau să stea jos.
Altele să poarte jachetele închise.
Una trebuia să-și acopere brațele.
Apoi mi-am găsit numele.
„Ioana — ultimul rând. Sorin în față. Să se vadă cât mai puțin.”
Am rămas cu ochii la ecran.
Simțeam că-mi vine să plâng, dar nu voiam să-i dau Clarei și satisfacția aceea.
Sorin a citit nota.
Apoi a cerut să o vadă din nou.
— Mamă a scris asta?
— Da, domnule. Sunt instrucțiunile transmise de dânsa.
În spatele nostru s-a auzit vocea Clarei.
— Ce tot discutați acolo?
Sorin s-a întors.
— Mamă, vino puțin.
— Ce s-a întâmplat?
El i-a arătat schița.
— Vreau să-mi explici ceva. Ioana trebuia să slăbească sau trebuia să dispară din fotografie?
Clara s-a înroșit.
— Nu exagera! Încercam să fac un portret frumos!
— Punându-mi soția în spatele meu, ca să nu se vadă?
— Sorin, fotografia aceea o să rămână în familie zeci de ani!
— Exact, mamă. Și Ioana face parte din familia asta.
Clara s-a uitat spre mine.
— Acum ești mulțumită? Mi-ai întors băiatul împotrivă!
Am făcut un pas înainte.
— Doamnă Clara, eu n-am cerut decât să port o rochie care îmi vine. Dumneavoastră ați transformat asta într-o umilință.
— Eu vreau doar să arătați bine!
— Atunci de ce ați scris să mă ascundeți în spatele lui Sorin?
Nu mi-a răspuns.
În acel moment a venit Dumitru, socrul meu.
— Ce se întâmplă aici?
Sorin i-a arătat documentul.
Dumitru a citit în liniște.
Apoi și-a privit soția.
— Clara, noi sărbătorim patruzeci de ani de căsătorie sau organizăm un concurs de frumusețe?
— Dumitre, te rog!
— Nu, Clara. Am invitat familia să fie alături de noi. Nu ca să le spui femeilor cum trebuie să arate.
Clara și-a strâns buzele.
— Voi nu înțelegeți cât m-am străduit pentru seara asta.
— Ba înțeleg, a răspuns Dumitru. Dar ai uitat pentru cine o faci.
În salon, fotograful pregătea deja aparatul.
Dumitru s-a apropiat de el.
— Vă rog să-i întrebați pe oameni unde vor să stea. Nu mai folosim schița aceea.
Și așa am făcut.
Mătușa care avea probleme cu genunchii a rămas așezată.
Una dintre verișoare și-a scos jacheta pe care Clara insistase să o poarte.
Eu m-am așezat lângă Sorin.
Nu în spatele lui.
Lângă el.
Înainte ca fotograful să apese pe buton, m-am apropiat de urechea soțului meu.
— Sorin, arăt bine?
M-a privit și mi-a zâmbit.
— Tu cum te simți?
Mi-am netezit rochia.
— Bine. Chiar foarte bine.
— Atunci ești exact unde trebuie.
M-a cuprins ușor de talie.
Fotograful ne-a făcut poza.
Mai târziu, când am ajuns la desert, Clara s-a apropiat de mine.
Nu părea pregătită să-și ceară scuze.
Dar nici nu mai avea expresia aceea sigură pe care o purtase toată seara.
— Ioana, rochia albastră a rămas la atelier. Dacă vrei, putem comanda una pe mărimea ta.
Am privit-o câteva secunde.
— Nu, mulțumesc. Am deja o rochie în care mă simt frumoasă.
Clara a încuviințat și s-a întors la masă.
Înainte să plecăm, fotograful i-a arătat lui Dumitru câteva imagini făcute în timpul petrecerii.
Într-una dintre ele, Sorin râdea, eu țineam o furculiță cu tort, iar Dumitru avea cravata puțin strâmbă.
Nu era fotografia perfectă pe care o plănuise Clara.
Dar era o fotografie în care toată lumea părea fericită.
Dumitru a zâmbit.
— Pe asta o vreau înrămată.
Clara a privit-o lung.
Apoi, spre surprinderea tuturor, a spus încet:
— Și mie să-mi trimiteți una.
În drum spre casă, Sorin mi-a prins mâna.
— Îmi pare rău că am lăsat-o atâția ani să-ți vorbească așa.
— Știi ce m-a durut cel mai tare? l-am întrebat.
— Ce?
— Că ajunsesem să mă uit la mine prin ochii ei.
Sorin mi-a strâns mâna.
— Nu mai trebuie să faci asta.
Când am ajuns acasă, fetița noastră dormea liniștită în pătuț.
Mi-am dat jos pantofii și m-am privit pentru o clipă în oglinda din hol.
Rochia îmi venea frumos. Eram obosită, aveam încă formele schimbate după naștere și câteva șuvițe îmi ieșiseră din coafură.
Dar eram eu.
Și pentru prima dată după multă vreme, mi-a fost de ajuns.