Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas pe trotuar, privind mașina fratelui meu cum se îndepărta. Ioana a venit lângă mine și m-a întrebat ce îmi spusese Cătălin.
— Că m-a avertizat. Dar nu înțeleg despre ce.
— Lasă-l, Vlad. Probabil e supărat că n-am acceptat să vindem casa. Important e că am reușit s-o păstrăm.
Am vrut s-o cred. Numai că îl cunoșteam pe Cătălin de patruzeci de ani. Când spunea ceva doar ca să rănească, ridica vocea. De data asta vorbise încet, aproape rușinat.
Două săptămâni mai târziu, am mers la Eforie Sud cu un meșter recomandat de nașul Sorin. Voiam să începem cu acoperișul, apoi să reparăm instalația electrică. Aveam bani puțini și o listă de lucrări care părea nesfârșită.
Meșterul, domnul Sandu, a urcat în pod. După nici zece minute, l-am auzit chemându-mă.
— Domnule Vlad, veniți puțin să vedeți ceva.
M-am urcat după el. A luminat cu lanterna câteva grinzi de lângă coșul vechi.
— Aici nu vorbim doar despre câteva țigle schimbate. Lemnul e putrezit în mai multe locuri. Și vedeți scândurile astea? Cineva a desfăcut deja o parte din învelitoare ca să verifice.
— Poate bunica a chemat un meșter înainte să moară.
Sandu a clătinat din cap.
— Nu cred. Urmele sunt destul de recente. Iar bucata asta de folie a fost pusă provizoriu, probabil anul trecut.
Mi-am amintit imediat de Cătălin. Cu un an înainte îmi spusese că trecuse pe la casă să verifice dacă totul era în regulă. Nu pomenise nimic despre acoperiș.
În aceeași după-amiază, Sandu a verificat și instalația electrică. Într-o doză din bucătărie a găsit conductori înnegriți și legături improvizate.
— Nu folosiți instalația până nu o reparăm. Aici trebuie intervenit serios.
Ioana s-a așezat pe treapta pridvorului. Avea în mână caietul în care notasem cheltuielile.
— Vlad, cât ne mai costă toate astea?
I-am arătat estimarea meșterului. A citit-o de două ori, apoi a închis caietul.
— Nu mai avem de unde să scoatem atâția bani.
Atunci mi-am amintit din nou avertismentul fratelui meu.
L-am sunat în seara aceea.
— Cătălin, tu ai chemat pe cineva să verifice acoperișul anul trecut?
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— De ce întrebi?
— Pentru că meșterul a găsit urme de reparații provizorii. Și instalația electrică e într-o stare mult mai proastă decât credeam.
— Ți-am spus că e o casă veche.
— Te-am întrebat dacă știai.
— Și ce vrei acum? Să-ți dau banii înapoi?
Răspunsul lui m-a durut mai tare decât orice ceartă de până atunci.
— Vreau să-mi spui adevărul.
A oftat, apoi a recunoscut că chemase un constructor din Constanța cu aproape un an înainte. Omul îi explicase că acoperișul necesita lucrări importante și că instalația electrică trebuia refăcută.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că tu oricum voiai casa! Și dacă începeam să discutăm toate problemele, iar amânam vânzarea. Eu aveam nevoie de bani atunci, nu peste doi ani!
— Cătălin, am vândut mașina. Ioana și-a dat toate economiile. Ne-am împrumutat de la Sorin. Tu știai că o să avem cheltuielile astea și ai tăcut?
— Nu te-am obligat să cumperi!
Am închis telefonul înainte să spun ceva ce n-aș mai fi putut lua înapoi.
În seara aceea, Ioana m-a găsit în curte, pe banca veche a bunicii. I-am povestit tot.
— Măcar acum știm ce a vrut să spună la notar, a murmurat ea.
— M-a lăsat să mă împrumut până peste cap, Ioana. Și nici măcar nu mi-a spus ce știa despre casă.
— Știu. Dar casa n-are nicio vină.
Am privit-o. Era obosită, cu ochii roșii, dar nu părea să regrete decizia.
— Dacă vrei să renunțăm, îi găsim un cumpărător, i-am spus.
— Nu vreau să renunțăm. Vreau doar să nu ne distrugem sănătatea încercând s-o salvăm dintr-odată.
Am hotărât să reparăm întâi ce era periculos și să amânăm restul. Am oprit curentul până la refacerea instalației. Am renunțat la concedii, la renovările decorative și la orice cheltuială care putea aștepta.
Nașul Sorin ne-a permis să-i returnăm împrumutul în rate mai mici. Eu am început să lucrez suplimentar, iar Ioana a ținut evidența fiecărui leu. N-a fost ușor. Au existat luni în care ne-am întrebat dacă nu făcuserăm o greșeală.
Cu Cătălin n-am mai vorbit aproape deloc.
La primul Crăciun după cumpărare, ne-am întâlnit la mama. Mirela a întrebat, cu un zâmbet ironic, dacă am terminat de reparat „ruina de la mare”.
— Nu, i-am răspuns. Dar am reparat acoperișul și instalația. Și am aflat că știați de problemele astea înainte să vindem mașina ca să vă plătim.
Mama a lăsat lingura jos. Cătălin s-a înroșit.
— Iar începi?
— Nu. Tocmai asta e. Nu mai încep nimic. Nu vă cer banii înapoi și nu vreau să ne certăm aici. Dar nici nu mă mai prefac că între noi nu s-a întâmplat nimic.
Mama a început să plângă. M-am ridicat și am îmbrățișat-o.
— Mamă, nu trebuie să alegi între noi. Eu rămân fiul tău și Cătălin rămâne fratele meu. Dar asta nu înseamnă că trebuie să accept orice.
Au trecut doi ani de atunci. Casa are acum acoperiș bun, instalație sigură și obloanele albastre proaspăt vopsite. Încă mai avem de lucru, iar creditul nu s-a terminat.
Vara trecută, băiatul nostru a alergat prin curte și s-a oprit lângă vița-de-vie.
— Tati, aici te jucai și tu când erai mic?
— Da. Aici mă jucam cu unchiul Cătălin.
— Și de ce nu vine și el?
N-am știut ce să-i răspund.
În seara aceea am găsit în dulapul bucătăriei vechiul lighean de email al bunicii. Ioana l-a spălat și a pus în el roșii și brânză, exact cum făcea bunica Elena.
Am mâncat împreună pe pridvor. Pentru prima dată după multă vreme, n-am mai simțit că trebuie să justificăm sacrificiul făcut.
Nu știu dacă eu și Cătălin vom mai fi vreodată frații care dormeau în același pat de campanie. Dacă va veni într-o zi să vorbim sincer, îl voi asculta. Dar nu mai sunt dispus să cumpăr liniștea familiei cu tăcerea mea.
Casa bunicii am reușit s-o păstrăm. Încrederea în fratele meu, însă, nu se repară cu bani și nici cu un acoperiș nou.