Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ce anume trebuie să lămurim, Lucian? am întrebat, fără să mă dau la o parte din ușă.
— Hai, Gabriela, nu ne ține pe palier ca pe niște străini! a intervenit Viorica. Am fost zece ani o familie. Măcar o cafea ne poți oferi.
N-am apucat să răspund. Soacra mea a împins ușor ușa și a intrat, urmată de Lucian. Amândoi au început să privească în jur cu o curiozitate care nu-mi plăcea deloc.
— Frumos, foarte frumos! a exclamat Viorica, trecând cu palma peste mobila din hol. Trei camere, bucătărie separată, balcon… Și toate astea de la o mătușă?
— Da. Dar nu înțeleg ce legătură are apartamentul meu cu voi.
Lucian a intrat în sufragerie și s-a așezat pe canapea fără să întrebe.
— Gabi, hai să discutăm ca doi oameni maturi. Am fost căsătoriți zece ani. Nu poți să te porți de parcă n-am existat.
— Nu mă port așa. Dar suntem divorțați. Ce vrei?
Viorica a pus sacoșa pe măsuța din sufragerie și a scos o cutie cu prăjituri.
— Uite, ți-am adus ceva dulce. Să nu spui că venim cu mâna goală. Și acum să vorbim serios. Lucian nu mai poate sta în apartamentul acela vechi.
Am privit-o nedumerită.
— Care apartament?
— Cel în care ați locuit împreună. Proprietarul i-a mărit chiria, iar băiatul meu are destule cheltuieli. Eu stau într-o garsonieră. Nu putem continua așa.
Lucian și-a dres glasul.
— M-am gândit că, până îmi pun lucrurile în ordine, aș putea să stau aici. Ai trei camere. Nu te-ar deranja cu nimic.
Am rămas câteva secunde fără cuvinte.
— Tu vrei să te muți în apartamentul meu?
— Temporar, Gabriela. Nu face din asta o tragedie.
Viorica a intervenit imediat:
— Și eu aș putea veni. Măcar pentru o vreme. Tu pleci dimineața la serviciu, noi avem grijă de casă. Ar fi bine pentru toată lumea.
Atunci am înțeles de ce adusese sacoșa. Nu veniseră să mă întrebe dacă eram sănătoasă sau dacă mă descurcam singură. Veniseră să-și găsească un loc în viața din care abia reușisem să-i scot.
— Nu, am spus.
Lucian a ridicat sprâncenele.
— Cum adică nu?
— Adică nu vă mutați aici. Nici temporar, nici pentru o săptămână.
Viorica și-a încrucișat brațele.
— Vai, dar ce repede ai uitat cine te-a ținut în casă atâția ani! Acum că ai pus mâna pe o moștenire, nu-ți mai ajunge nimeni la nas!
— Doamnă Viorica, în cei zece ani am muncit și eu. Am plătit chirie, facturi, mâncare. Când Lucian a rămas fără serviciu, șase luni am plătit totul singură.
— Iar începi cu socotelile? a izbucnit Lucian. Parcă erai nevastă-mea, nu contabilul meu!
— Tocmai. Eram nevasta ta. Și totuși mă tratai ca pe o femeie angajată să vă servească pe tine și pe mama ta.
Lucian s-a ridicat brusc.
— Să știi că am discutat și eu cu cineva. Apartamentul ăsta a venit după zece ani de căsnicie. Poate că am și eu niște drepturi.
Am simțit cum îmi îngheață mâinile. Nu de teamă, ci de indignare.
— Lucian, apartamentul l-am moștenit după ce divorțul nostru a rămas definitiv. Nici măcar nu eram căsătoriți când l-am primit.
— Asta o să vedem! a spus Viorica. Nu e normal ca tu să stai singură în trei camere, iar fiul meu să se chinuie cu chiria!
— Și de ce ar trebui să rezolv eu problema asta?
Soacra s-a uitat la mine de parcă o jignisem.
— Pentru că ai fost soția lui! Pentru că familia nu se aruncă la gunoi!
Mi-am amintit toate serile în care mă certase pentru mâncare, pentru curățenie, pentru că eram obosită. Mi-am amintit cum Lucian îmi spusese că fără el nu mă voi descurca niciodată.
Acum, tocmai oamenii aceia îmi cereau să-i întrețin din nou.
— Lucian, când ți-am cerut să mă aperi în fața mamei tale, mi-ai spus că exagerez. Când ți-am spus că sunt nefericită, mi-ai răspuns că așa trăiesc toate familiile. Iar când am plecat, mi-ai spus că mă voi întoarce în genunchi.
El și-a coborât privirea.
— Eram nervos atunci.
— Poate. Dar eu am trăit ani întregi cu vorbele tale.
Viorica a făcut un gest nerăbdător.
— Gata cu trecutul! Hai să stabilim practic. Eu iau camera mică, Lucian poate dormi în sufragerie…
— Afară din casa mea!
Am ridicat vocea atât de tare, încât amândoi au amuțit.
— Apartamentul acesta mi-a rămas moștenire, iar voi nu mai sunteți familia mea! Nu aveți dreptul să intrați aici și să hotărâți unde vă puneți paturile!
Viorica s-a înroșit la față.
— Așa vorbești cu mine, după tot ce am făcut pentru tine?
— Da. Pentru că este prima dată când mă ascultați fără să mă întrerupeți.
Am luat sacoșa cu prăjituri de pe masă și i-am întins-o.
— Vă rog să plecați.
Lucian a rămas câteva clipe nemișcat. Apoi și-a luat geaca de pe spătarul scaunului.
— Hai, mamă. Nu are rost.
— Dar, Lucian, nu putem lăsa lucrurile așa!
— Ba putem, a răspuns el, pentru prima dată fără să-i dea dreptate.
La ușă, fostul meu soț s-a întors spre mine.
— Chiar nu există nicio șansă să mai vorbim?
— Putem vorbi când vei înțelege că un refuz nu este o invitație la negociere. Dar nu despre mutatul aici.
A dat încet din cap și a ieșit. Viorica l-a urmat, bombănind că oamenii se schimbă atunci când dau de bani.
Am închis ușa și am rămas sprijinită de ea. Îmi tremurau genunchii. Nu mă simțeam deloc triumfătoare. Eram doar epuizată.
După câteva minute, m-am dus în bucătărie. Pe masă rămăseseră laptopul, câteva facturi și cana mea de ceai. Exact lucrurile obișnuite pentru care fusesem criticată atâția ani.
Am deschis frigiderul. Aveam chiftele rămase de cu o zi înainte. Le-am încălzit, mi-am pus o porție în farfurie și m-am așezat liniștită la masă.
Nimeni nu mi-a spus că sunt prea sărate. Nimeni nu m-a întrebat de ce nu pregătisem și altceva. Nimeni nu a cerut să mă ridic ca să-i aduc pâine.
Am mâncat încet, privind spre ușa bucătăriei.
Atunci am înțeles cât de mult îmi lipsise un lucru atât de simplu: să fiu acasă fără să mă tem că cineva va găsi, din nou, ceva greșit la mine.