Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉— Elena, mama n-a fost niciodată mulțumită de nimic. Nici măcar de mine, când eram copil.
Am rămas cu farfuria în mână. Andrei s-a așezat la masa din bucătărie și și-a trecut palmele peste față.
— Dacă luam nouă la școală, mă întreba de ce n-am luat zece. Dacă tata îmi cumpăra ceva, găsea imediat un defect. Când m-am angajat la atelier, mi-a spus că o să-mi petrec viața cu mâinile murdare de ulei.
— Și de ce n-ai spus niciodată nimic?
— Pentru că orice răspuns se transforma într-o ceartă. Tata tăcea, eu tăceam și până la urmă mama se liniștea. Așa am învățat să trăiesc cu ea.
Am pus farfuria jos și m-am așezat în fața lui.
— Andrei, eu nu sunt tatăl tău. Nu pot să-mi petrec toată viața înghițind jigniri doar ca mama ta să fie mulțumită.
— Știu. Dar când începe să ridice vocea, parcă am din nou doisprezece ani. Mi-e teamă că orice aș spune va înrăutăți lucrurile.
— Și atunci mă lași pe mine să suport totul?
Andrei a coborât privirea.
— Da. Și îmi pare rău.
Era prima dată când recunoștea asta fără să-mi spună că exagerez. Dar durerea mea nu dispăruse.
— Astăzi mama ta a râs de perdelele cusute de mama. Tata a montat parchetul cu spatele bolnav. Noi am numărat fiecare leu pentru casa asta. Iar tu mi-ai cerut mie să tac.
— Ai dreptate, Elena. Ar fi trebuit s-o opresc.
În seara aceea am mâncat singuri din sarmalele pregătite pentru patru persoane. Andrei a strâns masa fără să-i cer. Nu era mare lucru, dar măcar nu mai încerca să se prefacă că nu se întâmplase nimic.
Numai că Doina nu avea de gând să lase lucrurile așa.
Două zile mai târziu, m-a sunat mătușa lui Andrei.
— Elena, mamă, am auzit că ai dat-o afară pe Doina din casa băiatului ei. Nu se face așa ceva!
— Nu am dat-o afară. A plecat singură după ce ne-a jignit locuința și părinții mei.
— Păi Doina spune că l-ai obligat pe Andrei să facă un credit peste puterile lui și că acum nici nu o mai lași să-și vadă copilul!
Am simțit cum mi se încălzesc obrajii.
— Apartamentul l-am ales împreună. Contractul este pe numele amândurora și plătim amândoi rata.
— Eu îți spun doar ce am auzit, dragă. O mamă rămâne mamă.
După ce am închis, i-am povestit lui Andrei. A rămas tăcut câteva secunde, apoi și-a luat telefonul.
— O sun eu pe mătușa.
Am auzit cum îi explica faptul că apartamentul era cumpărat împreună și că eu nu-l obligasem la nimic. Când mătușa a încercat să-l întrerupă, Andrei i-a spus ceva ce nu mă așteptam să aud.
— Nu, mătușă. Elena nu a greșit pentru că și-a apărat părinții. Mama a exagerat și eu trebuia să intervin mai devreme.
Mi-au dat lacrimile. Nu pentru că îmi luase apărarea în fața unei rude, ci pentru că începuse, în sfârșit, să spună adevărul.
În zilele următoare, Doina a continuat să se plângă familiei. O verișoară ne-a întrebat dacă avem probleme cu banii, iar o altă rudă i-a sugerat lui Andrei să nu mă mai lase să hotărăsc singură cheltuielile.
Atunci am decis să fac un ultim gest de împăcare. I-am trimis soacrei un mesaj.
„Îmi pare rău că am ridicat vocea. Nu am vrut să vă jignesc. Mi-aș dori să putem discuta liniștit, dar am nevoie să respectați și munca părinților mei, și casa noastră.”
Răspunsul a venit după câteva ore.
„Eu nu am pentru ce să-mi cer scuze. Tu trebuie să înveți respectul.”
Apoi m-a blocat.
Când Andrei a aflat, s-a dus să vorbească personal cu ea. S-a întors seara, obosit, cu ochii roșii.
— Mama spune că nu mai calcă în apartamentul nostru cât timp locuiești tu acolo.
Am râs amar.
— Și unde ar trebui să locuiesc, Andrei? În casa scării?
— Nu asta vreau să spun. Doar îți povestesc ce mi-a zis.
— Și tu ce i-ai răspuns?
Andrei s-a așezat lângă mine.
— Că apartamentul este și al tău. Că nu am de gând să-mi dau soția afară ca să-i fac ei pe plac.
L-am privit surprinsă.
— Și mama ta?
— A început să plângă. Mi-a spus că te aleg pe tine și că nu-mi mai pasă de ea.
— Andrei, eu nu ți-am cerut niciodată să alegi între noi.
— Știu. Astăzi i-am spus și ei asta. Că pot să-mi iubesc mama fără să-i dau voie să-mi jignească soția.
A tăcut puțin, apoi mi-a luat mâna.
— Elena, îmi pare rău că ai fost nevoită să duci singură discuția aceea. Data viitoare nu se va mai întâmpla.
Nu i-am spus că totul era uitat. Dar pentru prima dată am simțit că eram de aceeași parte.
Au trecut câteva săptămâni fără să primim vreun semn de la Doina. Petre, socrul meu, ne-a sunat într-o duminică și ne-a întrebat dacă poate veni să ne ajute să montăm o poliță în bucătărie.
A venit singur, cu trusa de scule. După ce a terminat, s-a așezat la masă și a privit perdelele.
— Să știți că sunt frumoase. Mama ta are mână bună, Elena.
Am zâmbit.
— Mulțumesc, tată Petre.
A oftat și și-a împreunat mâinile.
— Doina a fost mereu greu de mulțumit. Eu am crezut că fac bine dacă nu mă cert cu ea. Dar uite că Andrei a învățat același lucru de la mine.
Fiul lui l-a privit lung.
— Tată, eu încerc să schimb asta.
— Și bine faci, băiatul meu. Eu trebuia să încep mai demult.
Înainte să plece, Petre ne-a spus că Doina încă era supărată, dar că începuse să întrebe din când în când ce mai facem.
De Crăciun ne-a trimis prin el un cozonac și două prosoape. Fără bilet, fără scuze. Eu i-am trimis o cutie cu prăjituri făcute acasă.
Andrei m-a întrebat dacă sunt sigură că vreau să fac asta.
— Da. Nu vreau să mă răzbun pe mama ta. Dar nici nu voi mai accepta să fiu umilită ca să păstrăm liniștea.
Într-o seară, în timp ce pregăteam cina, Andrei s-a oprit lângă fereastră. Soarele apunea peste blocurile din față, iar perdelele cusute de mama se mișcau ușor.
— Elena, știi ce mi-am dat seama? Când am intrat prima dată în apartamentul ăsta, mi s-a părut cel mai frumos loc din lume. Și după vizita mamei am început să-i caut defecte.
— Și acum?
— Acum văd din nou ce vedeam atunci. Casa pentru care am muncit împreună.
M-a îmbrățișat și am rămas câteva clipe lângă fereastră.
Nu știam când avea Doina să ne viziteze din nou sau dacă va recunoaște vreodată că ne-a rănit. Dar știam că, atunci când va veni, Andrei nu mă va mai lăsa singură în fața jignirilor.
Apartamentul nostru avea în continuare bucătăria mică, șifonierul cumpărat la mâna a doua și gresia ieftină. Rata era aceeași și nici salariile nu crescuseră peste noapte.
Dar în seara aceea, când ne-am așezat la masă, Andrei mi-a spus ceva ce aș fi vrut să aud chiar în ziua vizitei.
— Elena, să nu-ți fie niciodată rușine cu ce am construit noi doi. Eu sunt mândru de casa noastră.
Și, pentru prima dată după multe săptămâni, am simțit că nu mai trebuia să-mi apăr singură locul în ea.