Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Adriana, trebuie să-ți spun ce s-a întâmplat cu locuința mamei. Și de ce Oana nu o mai primește acolo…
Cătălin s-a așezat pe marginea canapelei și și-a trecut palmele peste față. Mariana rămăsese în picioare, lângă geanta ei, cu privirea îndreptată spre fereastră.
— Acum opt luni, mama a trecut apartamentul pe numele Oanei. A făcut un contract de donație.
Am simțit că nu mai înțeleg nimic.
— Cum adică l-a donat? Și unde trebuia să locuiască mama ta?
— Oana i-a promis că va rămâne acolo cât dorește. Că nu se schimbă nimic, doar că apartamentul va fi pe numele ei.
M-am întors spre soacra mea.
— Și dumneavoastră ați acceptat?
— Este fata mea, Adriana! Avea doi copii, soțul ei rămăsese fără serviciu și le era greu. M-am gândit că așa îi ajut să aibă un acoperiș sigur deasupra capului.
— Dar dumneavoastră aveați deja un acoperiș. De ce trebuia să renunțați la el?
Mariana și-a strâns buzele.
— Oana mi-a spus că oricum apartamentul îi va rămâne ei într-o zi. Că n-are rost să mai amânăm.
— Și mie de ce nu mi-ai spus? l-am întrebat pe Cătălin.
— Am aflat după ce semnaseră. M-am certat cu mama atunci. I-am spus că nu trebuia să facă asta fără să se asigure că poate rămâne acolo.
Mariana a intervenit imediat:
— Nu aveam nevoie de aprobarea nimănui! Era apartamentul meu și am făcut ce am crezut că este bine!
— Și acum? am întrebat-o. De ce nu vă mai primește Oana?
Soacra mea a început să plângă.
— Ginerele meu spune că sunt prea multe persoane în două camere. Copiii cresc, au nevoie de spațiu. De câteva săptămâni dormeam în sufragerie, iar ieri mi-au spus că trebuie să găsesc alt loc.
— Dar Oana ce a spus?
— Că nu poate să-și strice căsnicia pentru mine.
Cătălin a lovit ușor cu palma în genunchi.
— Și acum mama vrea să vindem noi apartamentul ca să cumpărăm unul mai mare!
— Nu vreau să vă fac rău! a izbucnit Mariana. Vreau doar să nu ajung pe drumuri!
Am tras un scaun și m-am așezat în fața ei.
— Mamă Mariana, nimeni nu spune că trebuie să dormiți pe stradă. Dar noi nu putem să vindem casa pentru care muncim de nouă ani ca să reparăm o hotărâre pe care ați luat-o fără să ne întrebați.
— Atunci ce să fac? Să mă duc la un cămin?
— În primul rând, trebuie să vorbim cu Oana. Și să vedem exact ce scrie în contractul de donație.
Mariana și-a coborât privirea.
— Nu vreau să mă judec cu fata mea.
— Nici nu v-a cerut nimeni asta. Dar trebuie să știm ce drepturi aveți, înainte să hotărâm ceva.
În seara aceea i-am pregătit canapeaua din sufragerie. Nu puteam să las o femeie de șaizeci și șapte de ani cu geanta în brațe, fără un loc unde să doarmă. Dar i-am spus limpede că era o soluție temporară.
A doua zi, Cătălin a sunat-o pe Oana și i-a cerut să vină la noi. A apărut după-amiază, singură, cu o expresie supărată.
— Ce s-a întâmplat? De ce mă chemați de parcă am făcut ceva îngrozitor?
Mariana s-a ridicat imediat.
— Oana, mamă, spune-le că n-ai vrut să mă dai afară!
Fiica ei a oftat.
— Mamă, ți-am explicat. Nu mai putem locui cinci persoane în două camere. Copiii dorm împreună, noi dormim în dormitor, iar tu ocupi sufrageria. Nu avem deloc intimitate.
— Dar când ai primit apartamentul, i-ai promis că poate rămâne acolo, a spus Cătălin.
— Și a rămas opt luni! Cât voiai să mai stea?
Am privit-o surprinsă.
— Oana, este mama voastră. Nu o chiriașă căreia i-a expirat contractul.
— Adriana, te rog să nu te bagi! Nici tu nu vrei s-o primești permanent, dar mie îmi ții lecții?
— Eu nu i-am cerut să-mi doneze apartamentul, i-am răspuns. Și nici nu i-am promis că poate locui cu mine toată viața.
Oana a tăcut. Cătălin a pus pe masă copia contractului pe care mama lui o adusese în geantă.
— Trebuie să lămurim ce ați semnat. Nu putem să hotărâm după amintiri și promisiuni.
Am citit împreună documentul. Era o donație, dar din copia adusă nu reieșea că Mariana își păstrase un drept de locuire pe viață. Am convenit să cerem o explicație de specialitate, fără să presupunem că simpla promisiune a Oanei îi oferea protecție.
— Eu am avut încredere în tine, a șoptit Mariana, privind-o pe fiica ei.
— Și eu am avut nevoie de ajutor, mamă! a răspuns Oana. Nu poți să-mi reproșezi acum că mi-ai dat apartamentul!
Atunci Cătălin a spus ceva ce nu-l mai auzisem spunând niciodată mamei lui.
— Mamă, ai greșit când ai dat totul fără să te gândești la tine. Dar și tu, Oana, ai greșit când ai primit apartamentul promițându-i că va putea rămâne acolo, iar acum o trimiți la mine ca să rezolv eu problema.
Oana a început să plângă, spunând că nu mai știe ce să facă. Pentru prima dată, nici Mariana nu i-a mai luat apărarea.
— Nu vreau să vă stric familiile, a spus bătrâna. Dar nici nu vreau să ajung să cer voie să dorm undeva.
Am propus să nu luăm nicio hotărâre în ziua aceea. Mariana putea rămâne la noi câteva săptămâni, iar între timp fiecare trebuia să contribuie la găsirea unei soluții.
În zilele următoare, Cătălin și Oana au căutat variante de locuire. Au discutat și cu un specialist despre actele donației. Mariana a înțeles că situația nu putea fi schimbată doar pentru că regretase decizia, iar Oana a fost nevoită să recunoască faptul că îi făcuse o promisiune pe care nu o respectase.
După mai multe discuții, Oana a acceptat să contribuie lunar la chiria unei garsoniere pentru mama ei. Cătălin urma să acopere și el o parte, în limita posibilităților noastre, iar Mariana avea pensia pentru cheltuielile curente.
Am găsit o garsonieră modestă, într-un bloc vechi, la parter, la câteva stații de autobuz de noi. Nu era mare, dar avea o bucătărie separată, baie proprie și o fereastră spre o curte cu tei.
În ziua în care am mers s-o vedem, Mariana s-a așezat pe marginea patului și a privit în jur.
— Aici aș putea să stau liniștită, a spus încet.
— Dacă vă place, o închiriem, i-am răspuns. Dar trebuie să fiți și dumneavoastră de acord. Nu vrem să hotărâm în locul dumneavoastră.
Soacra mea m-a privit lung.
— Adriana, eu am venit la voi și v-am cerut să vă vindeți casa. Nici măcar nu m-am gândit cât ați muncit pentru ea.
— M-am supărat, mamă Mariana. Dar nu pentru că aveați nevoie de ajutor. Ci pentru că ați venit cu o hotărâre luată pentru noi, fără să ne întrebați.
A dat încet din cap.
— Ai dreptate. Mi-a fost rușine să recunosc că am rămas fără locuință din cauza propriei mele decizii. Și am crezut că, dacă sunt mama lui Cătălin, pot să-i cer orice.
Am ajutat-o să se mute. I-am dus vesela, hainele și câteva lucruri personale pe care le păstrase. Oana a venit cu o măsuță și un dulap, iar Cătălin i-a montat perdelele.
Nu toate supărările au dispărut. Mariana încă era rănită de felul în care o tratase Oana, iar între cei doi frați rămăseseră lucruri greu de uitat.
Dar fiecare începuse să-și asume partea de responsabilitate.
Într-o duminică, Mariana a venit la noi la prânz. Am făcut ciorbă de perișoare și cartofi la cuptor. Cătălin a pus masa, iar soacra mea a adus o plăcintă cu mere.
Înainte să plece, s-a oprit în hol și m-a îmbrățișat.
— Adriana, să știi că la început am crezut că nu mă vrei în familia voastră.
— Vă vrem în familie, mamă Mariana. Dar asta nu înseamnă că trebuie să locuim cu toții în aceeași casă.
A zâmbit și mi-a strâns mâna.
După ce a plecat, m-am uitat spre Cătălin. Apartamentul nostru era la fel ca înainte: aceeași mobilă obișnuită, aceeași masă din bucătărie și aceeași rată pe care încă o plăteam lunar.
Nu ne îmbogățiserăm și nu scăpaserăm de toate grijile. Dar reușiserăm să ne ajutăm familia fără să ne pierdem propria locuință.
Iar Mariana înțelesese, în sfârșit, că ajutorul oferit din dragoste nu trebuie cerut ca o datorie.