Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mamă, adevărul este că noi deja am început să căutăm o garsonieră pentru tine.
Am rămas nemișcată în mijlocul sufrageriei. Radu se uita la mine cu o expresie vinovată, iar Alina stătea lângă el, cu brațele încrucișate.
— Cum adică ați început să căutați? am întrebat. Cine v-a cerut să-mi căutați mie locuință?
— Mamă, ascultă-mă puțin. Am găsit una în Berceni, la parter. Are centrală, este renovată și ai avea tot ce-ți trebuie. Apartamentul acesta valorează mult mai mult. Din diferență ne-am putea lua și noi ceva.
— Și cine vinde apartamentul acesta, Radu?
Fiul meu a înghițit în sec.
— Păi… tu, dacă ești de acord.
— Dar voi ați făcut deja planurile. Mi-ați ales garsoniera, ați socotit banii și v-ați hotărât ce cumpărați pentru voi. Numai pe mine ați uitat să mă întrebați.
Alina a intervenit, vizibil iritată.
— Doamnă Mariana, nu înțeleg de ce transformați totul într-o tragedie. Noi încercăm să găsim o soluție pentru familie. La șaizeci și șapte de ani, chiar aveți nevoie de trei camere?
Am privit spre biblioteca veche, spre fotografia lui Sorin și spre masa la care Radu își făcuse temele când era copil.
— Am nevoie de casa mea, Alina. Și nu trebuie să justific nimănui de câte camere am nevoie.
— Atunci înseamnă că nu vreți să ne ajutați deloc!
— V-am ajutat șase luni. V-am dat dormitorul, v-am plătit o parte din cheltuieli și am acceptat reguli pe care niciodată nu le-aș fi impus cuiva. Ce mai vreți să vă dau?
Radu s-a apropiat.
— Mamă, te rog, nu spune că am profitat de tine.
— Atunci spune-mi tu cum se numește ceea ce faceți.
N-a răspuns. Pentru prima dată, nici Alina nu a găsit imediat o replică.
În noaptea aceea am dormit foarte puțin. M-am tot gândit la anii în care eu și Sorin plătiserăm ratele apartamentului. Când el s-a îmbolnăvit, lucrasem suplimentar ca să nu pierdem locuința. Iar acum propriul nostru copil se gândea cum să folosească banii obținuți din vânzarea ei.
Dimineața am sunat-o pe sora mea, Viorica.
— Vino puțin pe la mine, i-am spus. Am nevoie să vorbesc cu cineva.
A venit cu o sacoșă de mere și s-a așezat lângă mine în camera mică. I-am povestit totul, inclusiv despre garsoniera pe care Radu și Alina o căutaseră fără știrea mea.
— Mariana, m-a întrebat ea, tu vrei să vinzi apartamentul?
— Nu.
— Atunci de ce te porți de parcă trebuie să-i convingi pe ei să te lase să rămâi aici?
Întrebarea m-a făcut să tac.
— Mi-e teamă să nu-mi pierd băiatul, Viorica.
— Și dacă îi dai casa, crezi că o să te iubească mai mult?
Am început să plâng. Sora mea m-a lăsat să-mi descarc sufletul, apoi m-a ajutat să-mi pun gândurile în ordine.
În aceeași seară i-am chemat pe amândoi în sufragerie.
— Am luat o hotărâre. Apartamentul nu se vinde. De astăzi, lucrurile mele nu mai sunt mutate fără să fiu întrebată. Pot să gătesc în bucătăria mea și să-mi primesc sora în vizită fără să cer voie.
Alina a râs scurt.
— Și noi ce facem? Ne supunem tuturor regulilor dumneavoastră?
— Nu. Vă căutați o locuință. Vă rog să vă organizați astfel încât să vă mutați în următoarea lună.
Radu s-a ridicat brusc.
— Mamă, mă dai afară? Acum, când abia am început să-mi revin financiar?
— Nu te dau afară în stradă, Radu. Îți dau timp să găsești o chirie. Dar cele două-trei luni pe care mi le-ai cerut s-au transformat în șase. Și în loc să vă pregătiți plecarea, ați început să-mi pregătiți mie mutarea.
— Nu credeam că poți fi atât de egoistă, a spus Alina.
Am simțit cum mă dor vorbele ei, dar nu mi-am schimbat hotărârea.
— Dacă este egoism să vreau să trăiesc liniștită în casa mea, atunci asta este.
Au urmat zile grele. Alina abia îmi vorbea, iar Radu trecea pe lângă mine fără să mă privească. Într-o dimineață, am găsit din nou programul lipit pe frigider. L-am desprins și l-am pus pe masa din bucătărie.
— Alina, dacă ai nevoie de un program pentru tine, îl poți păstra. Dar eu nu mai am nevoie de aprobarea nimănui ca să-mi folosesc aragazul.
Nora mea a luat foaia fără să răspundă.
În săptămâna următoare, Radu a început să caute chirii. A găsit o garsonieră modestă, la câteva stații de autobuz. Nu era ce își doreau, dar era o locuință pe care și-o puteau permite.
În ziua mutării, Alina și-a strâns lucrurile fără să-și ia rămas-bun. Radu a rămas ultimul, cu o cutie în brațe.
— Mamă, chiar trebuia să ajungem aici?
— Nu, băiatul meu. Trebuia doar să vă țineți promisiunea și să mă respectați cât ați locuit aici.
Și-a lăsat cutia jos.
— Eu am crezut că fac ceva bun pentru noi. Că, dacă vindem apartamentul, toată lumea câștigă.
— Dar eu nu câștigam nimic, Radu. Eu pierdeam casa în care am trăit cu tatăl tău și dreptul de a hotărî pentru mine.
A coborât privirea.
— Îmi pare rău, mamă. N-am vrut să te fac să te simți așa.
— Te cred că n-ai pornit cu gândul acesta. Dar ai văzut ce se întâmpla și ai preferat să taci.
Radu m-a îmbrățișat. Era stângaci, de parcă uitase cum se face. L-am strâns la piept, dar nu i-am spus că totul era uitat. Nu era.
După ce au plecat, am intrat în dormitorul mare. Am deschis fereastra, am schimbat așternuturile și am pus fotografia lui Sorin înapoi pe noptieră.
Apoi am mers în bucătărie. Am așezat cănile lângă chiuvetă, acolo unde le ținusem aproape treizeci de ani. Am pus fața de masă pe care mi-o dăruise Viorica și am deschis frigiderul fără să mă uit la vreun program.
Aveam câțiva cartofi, două cepe și o bucată de carne. M-am apucat să fac tocănița pe care Alina o criticase în ziua aceea.
În timp ce amestecam în oală, a sunat telefonul. Era Radu.
— Mamă, am ajuns. Am vrut doar să știu dacă ești bine.
— Sunt bine, băiatul meu. Tocmai gătesc.
A tăcut câteva clipe.
— Ce gătești?
— Tocăniță de cartofi. Dacă vrei, poți veni duminică să mănânci cu mine. Dar să vii ca să stăm de vorbă, nu ca să hotărâm ce facem cu apartamentul.
— Vin, mamă. Și promit că nu mai deschid subiectul.
Am închis telefonul și am privit aburul ridicându-se din oală.
Nu știam dacă relația noastră avea să redevină vreodată cum fusese. Dar înțelesesem că puteam să-mi iubesc fiul fără să-i dau dreptul să-mi conducă viața.
Am gustat tocănița, am mai pus puțină sare și am stins aragazul când am considerat eu că era gata.
În bucătăria mea. În casa mea. Fără să mai cer voie nimănui.