Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — N-ai îndrăzni să-i arăți și lui ce scrie acolo!
Soacra mea se uita la telefon de parcă ar fi vrut să-l facă să dispară. Își lăsase furculița pe farfurie, iar mâinile îi tremurau ușor.
— De ce să nu-i arăt, mamă Elena? am întrebat. Este soțul meu. Și cred că are dreptul să știe ce ați pregătit pentru seara asta.
Andrei s-a apropiat imediat.
— Ioana, ce se întâmplă? Ce mesaj?
Am ridicat telefonul și i l-am întins.
Era o captură din conversația dintre Elena și fiica ei, Corina, pe care aceasta mi-o trimisese din greșeală cu o zi înainte.
„Mâine comand patru pungi de mâncare și mă duc peste ei la cină. Să vadă și șeful lui Andrei ce gospodină și-a luat băiatul meu! O să pun caserolele pe masă și o să le spun că Ioana nu știe să gătească. Poate așa înțelege și Andrei ce nevastă are.”
Andrei a citit mesajul de două ori. Apoi s-a uitat la mama lui.
— Mamă, tu ai plănuit toate astea?
Elena a încercat să râdă.
— Vai, Andrei, era o glumă între mine și soră-ta! Acum nici să glumesc nu mai am voie?
— Ai comandat mâncarea, ai venit neinvitată și ai spus exact ce ai scris în mesaj. Unde este gluma?
Soacra mea a tăcut. Pentru prima dată în cinci ani, nu mai găsea imediat o explicație.
— Eu am vrut doar să mă asigur că nu te faci de râs în fața șefului, a murmurat.
— Dar tocmai tu ne-ai făcut de râs, mamă!
La capătul mesei, domnul Dumitrescu, șeful lui Andrei, și-a lăsat paharul jos.
— Dacă îmi permiteți, doamnă Elena, mâncarea pregătită de Ioana este foarte bună. Am mâncat două porții de sarmale. Nu era nevoie să aduceți nimic.
Una dintre invitate a încuviințat.
— Și prăjitura este minunată. Chiar voiam să cer rețeta.
Elena s-a înroșit până la urechi.
— Sigur, acum toată lumea ține cu Ioana!
Andrei a luat una dintre pungile de pe masă și a pus-o lângă ușă.
— Mamă, te rog să-ți strângi lucrurile și să pleci. Nu putem continua seara așa.
— Mă dai afară? Pe mine, mama ta?
— Îți cer să pleci pentru că ai venit intenționat să-mi umilești soția. Nu pentru că ești mama mea.
Elena s-a uitat spre invitați, așteptând parcă să-i ia cineva apărarea. Dar nimeni nu a intervenit.
— Bine! Să nu mă mai căutați când aveți nevoie de mine!
Și-a luat geanta, a strâns caserolele în pungi și a ieșit trântind ușa.
Am rămas în mijlocul sufrageriei, cu telefonul în mână. Nu simțeam nicio bucurie. Îmi era rușine că oamenii aceia asistaseră la o ceartă de familie tocmai în seara în care voiam să sărbătorim promovarea lui Andrei.
— Îmi pare foarte rău, am spus. Nu așa trebuia să decurgă seara.
Domnul Dumitrescu a zâmbit înțelegător.
— Doamnă Ioana, nu aveți pentru ce să vă cereți scuze. Noi am venit să-l felicităm pe Andrei și să petrecem o seară frumoasă. Haideți să nu lăsăm incidentul să strice totul.
Andrei m-a prins de mână.
— Ioana, te rog să te așezi. Ai muncit două zile pentru masa asta. Acum vreau să te bucuri și tu de ea.
Ne-am întors la masă. La început, conversația a mers greu, dar după câteva minute unul dintre colegi a început să povestească despre primele zile ale lui Andrei în atelier. Ceilalți au râs, iar atmosfera s-a destins.
La plecare, invitații ne-au felicitat încă o dată. Doamna Dumitrescu mi-a cerut rețeta prăjiturii cu mere și mi-a spus că ar vrea s-o pregătească și ea pentru nepoți.
După ce am închis ușa, Andrei a început să strângă farfuriile.
— Lasă, mă ocup eu, i-am spus.
— Nu. Astăzi ai făcut destul. Și vreau să vorbim.
Ne-am așezat în bucătărie, cu două căni de ceai.
— De ce nu mi-ai arătat mesajul ieri? m-a întrebat.
— Pentru că am sperat că mama ta nu va face ce scrisese. Nu voiam să-ți stric bucuria promovării cu încă o ceartă.
Andrei și-a coborât privirea.
— De cinci ani faci asta, nu-i așa? Taci ca să nu mă superi pe mine.
— Am tăcut pentru că o iubești. Dar astăzi am înțeles că, oricât m-aș strădui, mama ta tot va găsi un motiv să mă umilească.
— Și eu am lăsat-o prea mult timp, a recunoscut el. Îi spuneam să înceteze, apoi mă purtam ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Mi-au dat lacrimile.
— Andrei, nu vreau să te despart de mama ta. Vreau doar să nu mai fiu tratată ca o femeie care nu merită să stea lângă tine.
Soțul meu mi-a strâns mâinile.
— Nu se va mai întâmpla. Și de data aceasta nu vreau să rămână doar o promisiune.
A doua zi, Elena l-a sunat de șapte ori. Când i-a răspuns, a început să plângă și să spună că eu îl întorsesem împotriva ei.
Andrei a ascultat-o, apoi i-a răspuns calm:
— Mamă, mesajul l-ai scris tu. Mâncarea ai comandat-o tu. Și tot tu ai hotărât să vii ca s-o faci de râs pe Ioana. Nu ea te-a pus să faci toate astea.
— Deci acum nu mai am voie să vin la băiatul meu?
— Ba da. Dar ne suni înainte, nu mai vii neanunțată și nu o mai jignești pe soția mea. Dacă se repetă, vizita se termină.
Elena a închis telefonul supărată.
Au trecut câteva săptămâni fără să ne caute. Corina mi-a scris între timp că îi părea rău pentru mesaj și că nu se așteptase ca mama ei să-și ducă planul până la capăt.
Nu i-am răspuns decât atât: „Sper că data viitoare îi vei spune direct că greșește.”
Într-o duminică, Elena l-a sunat pe Andrei și l-a întrebat dacă poate veni la noi. Era prima dată când cerea voie înainte să apară la ușă.
Am acceptat să o primim.
A venit fără pungi și fără caserole. S-a așezat la masa din bucătărie, unde pregătisem cafea și câteva felii de chec.
— Ioana, a spus după câteva minute, m-am purtat urât la cina aceea.
Am așteptat să continue.
— Nu trebuia să vin cu mâncare. Și nici să spun lucrurile acelea în fața invitaților.
— Nu trebuia să le spuneți nici când eram singure, mamă Elena.
Soacra mea a coborât privirea.
— Știu. Am fost nedreaptă cu tine.
Nu am îmbrățișat-o și nu i-am spus că uitasem totul. Cinci ani de reproșuri nu dispăreau după o singură conversație.
— Vă mulțumesc că recunoașteți, am răspuns. Dar am nevoie să văd că lucrurile se schimbă.
Elena a încuviințat.
La plecare, Andrei a condus-o până la ușă. Eu am rămas în bucătărie, strângând ceștile.
Pe masă rămăsese o felie de chec. Elena mâncase din ea fără să spună că era prea dulce, prea uscată sau că ea ar fi făcut-o mai bine.
Nu știam dacă relația noastră avea să devină vreodată apropiată. Dar înțelesesem că nu mai trebuia să pregătesc mese perfecte și să suport jigniri ca să merit respect.
Iar cel mai important lucru nu fusese mesajul de pe telefon, ci faptul că Andrei nu mă mai lăsase singură în fața mamei lui.