Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mamă, trebuie să-ți explic ceva. Eu i-am spus Ramonei să schimbăm lacătul, dar nu i-am spus niciodată să nu-ți dea cheie!
Laurențiu se uita la nevastă-sa cu o furie pe care nu i-o mai văzusem. Eu mă sprijineam de poartă, încercând să-mi țin picioarele drepte.
— Ba ai fost de acord! a izbucnit Ramona. Mi-ai spus că trebuie să terminăm cu vecinii care intră aici ca la ei acasă!
— Am spus să schimbăm lacătul și să nu mai lăsăm poarta descuiată! Nu să-mi ții mama în stradă când vine de la spital!
— Dacă îi dăm cheie, mâine o să intre iar Florica și toată mahalaua!
Atunci fiul meu a făcut un pas spre poartă.
— Ramona, deschide acum. Discutăm după ce o duc pe mama în casă.
Nora mea a scos cheia din buzunar și a descuiat, trântind poarta de perete. Laurențiu mi-a luat sacoșele și m-a sprijinit până la pridvor.
— Mamă, de cât timp stai afară?
— Aproape o oră, băiatul meu. Am rugat-o să-mi deschidă, dar mi-a spus să te aștept.
Laurențiu a rămas nemișcat.
— O oră? Ramona, ai lăsat-o pe mama o oră în stradă?
— Nu mai exagerați! Putea să stea pe bancă, la umbră!
— Și dacă i se făcea rău? a întrebat el. Tocmai a ieșit din spital!
Am intrat în casa mea și m-am așezat pe marginea patului. Laurențiu mi-a adus apă, apoi mi-a pus medicamentele pe noptieră.
— Mamă, îmi pare rău. Eu trebuia să vin să te iau de la spital. N-ar fi trebuit să te las să te întorci singură.
— Nu asta mă doare cel mai tare, Laurențiu. Mă doare că am ajuns să cer voie să intru în curtea în care am muncit patruzeci de ani.
Fiul meu și-a coborât privirea.
— Ai dreptate.
După ce m-am odihnit puțin, am ieșit pe pridvor. Ramona stătea lângă masa din curte, cu brațele încrucișate.
— Hai să lămurim lucrurile, am spus. De ce vă deranjează atât de tare oamenii care vin la mine?
— Pentru că nu avem pic de intimitate! a răspuns ea. Florica vine după ouă, vecinul intră să vă aducă legume, poștașul se plimbă prin curte. Eu nu pot să stau liniștită nici măcar pe terasa mea!
— Ramona, oamenii aceștia vin la casa mea. Nu intră în locuința voastră. Și niciodată nu le-am dat voie să umble prin lucrurile voastre.
— Tot aceeași curte este!
— Așa este. Dar când v-am primit să construiți aici, știați că eu locuiesc în față și că am vecini cu care mă cunosc de o viață.
Laurențiu s-a așezat lângă noi.
— Ramona, dacă te deranjează că trec oamenii pe lângă terasa noastră, putem pune un gard mic între cele două case. Dar mama trebuie să aibă cheie la poartă.
— Și dacă nu sunt de acord?
— Nu ai cum să-i interzici mamei accesul la propria locuință.
Ramona a izbucnit în plâns.
— Deci eu nu contez deloc în casa asta? Trebuie să accept orice doar pentru că este mama ta?
Am privit-o cu tristețe.
— Contezi, Ramona. Dar și eu contez. Nu v-am cerut să mă îngrijiți și nici să-mi faceți toate treburile. Vreau doar să pot trăi liniștită în casa mea.
Laurențiu s-a ridicat și a plecat spre magazinul din sat. S-a întors cu un lacăt nou și trei chei.
— Uite, mamă. Una pentru tine, una pentru noi și una de rezervă. Nimeni nu mai schimbă lacătul fără să discutăm înainte.
Mi-a pus cheia în palmă. Era un obiect mic, dar în clipa aceea mi s-a părut mai prețios decât orice cadou.
Ramona n-a spus nimic. A intrat în casă și a închis ușa.
În zilele următoare, Laurențiu a montat un gard despărțitor între partea din față a curții și terasa lor. Nu era un gard înalt, doar o delimitare simplă, cu o portiță.
— Așa aveți și voi liniște, i-am spus. Iar eu îmi pot primi vecinii fără să vă deranjez.
Dar Ramona continua să fie supărată.
Într-o după-amiază, am auzit-o spunându-i lui Laurențiu că ar trebui să se mute la oraș.
— Nu mai suport să locuiesc aici! Mama ta face mereu ce vrea, iar tu îi iei apărarea!
— Ramona, mama nu ți-a cerut nimic. Tu ai încercat să-i interzici să intre în propria curte.
— Pentru că voiam să avem și noi un loc al nostru!
— Atunci trebuia să discutăm despre asta înainte să construim aici. Nu putem să ne purtăm de parcă mama ar fi o musafiră.
Am intrat în casă și i-am lăsat să vorbească. Nu voiam să le stric căsnicia, dar nici nu mai eram dispusă să tac de teamă că se vor supăra.
După câteva zile, Ramona a venit singură la mine. Era prima dată de la întâmplarea cu poarta când intra fără să aibă ceva de reproșat.
— Mamă Victoria, vreau să vă spun ceva.
Am poftit-o să se așeze.
— Te ascult, mamă.
— Eu am crescut la bloc. N-am fost obișnuită să intre vecinii în curte, să vină cineva după ouă sau să se oprească la poartă pentru o cafea. Când ne-am mutat aici, am crezut că o să mă obișnuiesc. Dar uneori simt că nu am deloc intimitate.
— Înțeleg asta, Ramona. Dar de ce nu mi-ai spus omenește?
Și-a frământat mâinile.
— Pentru că m-am enervat. Și am crezut că, dacă nu mai aveți cheie, o să trebuiască să ne întrebați înainte să primiți pe cineva.
Am rămas câteva clipe fără cuvinte.
— Ramona, eu te-am primit în gospodăria mea ca pe o fiică. Nu ți-am cerut să trăiești ca mine. Dar nici tu nu poți să-mi hotărăști mie viața.
— Știu. Am greșit când v-am lăsat la poartă. Îmi pare rău.
Nu i-am spus imediat că o iert. Îmi aminteam prea bine cum stătusem în stradă, cu sacoșele lângă mine, după cinci zile de spital.
— Îți mulțumesc că recunoști. Dar vreau să știu că nu se va mai întâmpla.
— Nu se va mai întâmpla, a răspuns ea.
În duminica următoare, tanti Florica a venit să-mi aducă o farfurie cu plăcintă. Am deschis poarta cu cheia mea și am poftit-o pe banca de sub vița-de-vie.
Ramona a ieșit pe terasa lor. Pentru o clipă m-am temut că va începe iar o ceartă.
Dar s-a oprit lângă portița gardului și a spus:
— Bună ziua, tanti Florica!
Vecina mea i-a răspuns bucuroasă, apoi ne-am continuat povestea.
Laurențiu a venit mai târziu de la serviciu și m-a găsit udând florile de lângă pridvor.
— Mamă, te simți bine? Nu te obosi prea tare.
— Sunt bine, băiatul meu. Am stat destul în pat.
S-a apropiat și mi-a arătat cheia de la poartă, prinsă la brelocul lui.
— Ai și tu cheia la îndemână?
Am scos-o din buzunarul șorțului și i-am arătat-o.
— O am, Laurențiu. Și de acum o țin eu.
Fiul meu m-a îmbrățișat.
În seara aceea, după ce am închis cotețul găinilor, m-am oprit lângă poartă. Am privit lacătul nou și cele două case din curte.
Nu știam dacă eu și Ramona vom ajunge vreodată să ne înțelegem ca o mamă și o fiică. Eram două femei crescute în lumi diferite, cu obiceiuri și așteptări diferite.
Dar un lucru era limpede: faptul că îmi ajutasem copilul să-și ridice o casă lângă mine nu însemna că trebuia să renunț la dreptul de a trăi în propria gospodărie.
Am încuiat poarta, am pus cheia în buzunar și am intrat în casă.
De data aceasta, fără să cer voie nimănui.