Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mamă, adevărul este că noi avem nevoie de apartamentul tău. Și trebuie să-ți explic de ce…
Sorin s-a oprit și s-a uitat spre administrator, apoi spre Daniela. Eu stăteam lângă avizier, cu sacoșa de gunoi încă în mână, și așteptam să aud ce mai avea de spus propriul meu copil.
— Vorbește, Sorin! Ce nevoie aveți voi de casa mea?
— Mamă, proprietarul apartamentului în care stăm ne-a anunțat că nu ne mai prelungește contractul de închiriere. Avem două luni să plecăm. Chiriile au crescut și nu ne permitem ceva asemănător.
— Și ce legătură are asta cu mine?
Daniela a intervenit înainte să răspundă el.
— Doamnă Florica, dumneavoastră stați singură în două camere. Noi plătim aproape două mii cinci sute de lei chirie în fiecare lună. Nu vi se pare nedrept?
Am privit-o fără să-mi vină să cred.
— Nedrept pentru cine, Daniela? Eu am muncit aproape patruzeci de ani pentru apartamentul acesta. De ce ar trebui să plec din el ca să economisiți voi chiria?
— Pentru că suntem familie! a izbucnit ea. Iar dumneavoastră ați avea îngrijire, mâncare și oameni care să vă supravegheze.
— Dar eu nu v-am cerut să mă supravegheați!
Sorin și-a frecat fruntea.
— Mamă, am găsit o locuință pentru persoane în vârstă, la marginea Bucureștiului. Am putea acoperi costurile din pensia ta și dintr-o parte a banilor economisiți dacă ne mutăm aici.
Am simțit că mi se înmoaie genunchii. M-am sprijinit de balustradă.
— Voi ați făcut toate socotelile astea fără mine?
— Voiam să-ți prezentăm o soluție, a murmurat Sorin.
— Nu, băiatul meu. Voi ați hotărât ce faceți cu viața mea și acum încercați să mă convingeți că este spre binele meu.
Administratorul și-a dres glasul.
— Domnule Sorin, eu nu știam că mama dumneavoastră nu este de acord. Mi-ați spus că mutarea era deja stabilită și m-ați întrebat dacă există persoane interesate să închirieze apartamentul.
— Am întrebat doar ca să știm ce variante avem! s-a apărat fiul meu.
— Atunci să fie limpede, am spus. Nu închiriez nimic. Nu mă mut nicăieri. Și nu v-am dat voie să discutați în numele meu.
Daniela a pufnit.
— Sorin, ți-am spus eu că n-o să putem discuta omenește cu mama ta!
Atunci tanti Aurica, care coborâse între timp, s-a apropiat de noi.
— Daniela, eu o cunosc pe Florica de treizeci de ani. Ieri am fost împreună la piață. Știe foarte bine ce cumpără, cât plătește și ce are de făcut. De ce le-ați spus vecinilor că nu mai judecă limpede?
— Pentru că uneori uită lucruri! a răspuns Sorin.
— Și tu nu uiți niciodată nimic, băiatule? l-a întrebat Aurica. Săptămâna trecută ți-ai uitat cheile la mine și te-am sunat să vii după ele. Asta înseamnă că trebuie să te mutăm și pe tine undeva?
Domnul Sandu a izbucnit într-un râs scurt, dar eu nu aveam chef de glume.
— Sorin, vreau să plecați acum. Și să nu mai spuneți nimănui că sunt bolnavă, dacă nu aveți niciun motiv medical să susțineți asta.
Fiul meu m-a privit supărat.
— Mamă, o să regreți că ne-ai tratat așa când o să ai nevoie de ajutor!
— Poate că o să am nevoie, Sorin. Dar ajutorul nu înseamnă să-mi luați dreptul de a hotărî pentru mine.
Am urcat cele două etaje cu Aurica lângă mine. Când am intrat în apartament, m-am așezat la masa din bucătărie și am început să plâng.
Nu pentru că mi-era teamă că voi pierde casa. Știam că nu puteau hotărî singuri ce se întâmplă cu proprietatea mea. Plângeam pentru că băiatul pe care îl crescusem ajunsese să mă prezinte vecinilor ca pe o femeie care nu mai știe ce face.
În seara aceea am scos din sertar toate chitanțele de întreținere, facturile și documentele pe care le păstram ordonate în dosare. Nu trebuia să demonstrez nimănui că merit să locuiesc acasă, dar voiam să fiu pregătită dacă Sorin continua cu acuzațiile.
A doua zi am mers la medicul de familie. I-am povestit ce se întâmplase și i-am cerut să discutăm despre starea mea de sănătate și despre eventualele evaluări necesare.
— Doamnă Florica, faptul că aveți șaptezeci și trei de ani nu înseamnă că nu puteți lua singură decizii, mi-a spus. Dacă există motive de îngrijorare, le verificăm medical, nu după ce povestesc vecinii.
Am plecat mai liniștită. Nu pentru că aveam nevoie de aprobarea cuiva ca să rămân în casa mea, ci pentru că înțelesesem că nu trebuie să mă apăr de zvonuri prin certuri pe scară.
După câteva zile, Sorin a venit singur la mine.
— Mamă, putem să vorbim?
L-am poftit în bucătărie. I-am pus un pahar cu apă în față, dar nu m-am grăbit să-l întreb dacă a mâncat, cum făceam de obicei.
— Am venit să-mi cer scuze, a început el. Am greșit când le-am spus vecinilor că nu te mai descurci.
— De ce ai făcut-o, Sorin?
Și-a coborât privirea.
— Ne-am speriat că rămânem fără locuință. Daniela a găsit varianta aceea pentru tine și, la început, mi s-a părut că rezolvăm două probleme deodată. Apoi, când ai refuzat să discutăm despre mutare, am început să cred că, dacă le spun și altora că ai nevoie de supraveghere, o să mă ajute să te conving.
— Adică ai vrut să-i întorci pe vecini împotriva mea?
— Am vrut să creadă că fac ce este bine pentru tine. Știu cât de urât sună.
— Nu doar sună urât, băiatul meu. Este urât. M-ai făcut să mă simt ca o străină în blocul în care locuiesc de patruzeci de ani.
Sorin și-a acoperit fața cu palmele.
— Îmi pare rău, mamă.
— Dacă îți pare rău, atunci vreau să îndrepți ce ai făcut. Le-ai spus vecinilor că nu mai sunt în stare să mă îngrijesc. Acum le vei spune că nu aveai niciun temei să afirmi asta.
A încuviințat.
În aceeași săptămână, Sorin a vorbit cu administratorul și cu vecinii cărora le răspândise povestea. Le-a explicat că exagerase și că nu exista vreo decizie medicală sau juridică prin care eu să fi fost considerată incapabilă să locuiesc singură.
Nu toți au uitat imediat. Doamna de la parter încă mă întreba uneori dacă am nevoie de ajutor să urc scările. Dar măcar nu mă mai privea ca pe un copil rătăcit.
Sorin și Daniela au găsit până la urmă un apartament mai mic, tot cu chirie, într-un cartier ceva mai îndepărtat. Au fost nevoiți să renunțe la unele lucruri și să-și organizeze altfel cheltuielile.
Eu nu le-am oferit apartamentul meu și nici nu le-am plătit chiria din pensie. Dar nu le-am închis ușa.
Într-o duminică, Sorin a venit cu o sacoșă de mere și o pâine caldă.
— Mamă, am trecut pe la brutărie și m-am gândit să-ți aduc și ție.
— Mulțumesc, băiatul meu. Pune-le pe masă.
S-a uitat spre dosarul cu facturi de pe bufet.
— Ai nevoie să te ajut cu ceva?
— Da, Sorin. Mi s-a slăbit mânerul de la ușa balconului. Dacă ai timp, poți să-l repari.
A zâmbit trist.
— Sigur, mamă. Mă ocup acum.
L-am privit cum își scoate șurubelnița din geantă și m-am gândit la băiatul care, cu mulți ani în urmă, mă întreba mereu dacă poate să repare câte ceva prin casă, numai ca să se simtă folositor.
Îl iubeam la fel de mult. Dar încrederea nu se întorsese încă. Aveam nevoie de timp ca să cred din nou că mă va ajuta fără să încerce să hotărască în locul meu.
După ce a plecat, am coborât până la magazinul din colț. Tanti Aurica stătea pe banca din fața blocului și m-a întrebat dacă vreau să mergem împreună la piață a doua zi.
— Mergem, Aurico. Am văzut niște ardei frumoși și vreau să fac o tocăniță.
Am urcat apoi în apartamentul meu, am pus cumpărăturile în frigider și am deschis fereastra sufrageriei.
Nu știam câți ani voi mai putea locui singură. Poate că într-o zi voi avea nevoie de mai mult ajutor. Dar când va veni acel moment, vreau să fiu ascultată și să particip la hotărârile care mă privesc.
Până atunci, apartamentul meu rămânea casa mea. Nu o soluție pentru problemele financiare ale altcuiva.