Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Daria, îți spun pentru ultima dată! Dă-mi plicul!
Corina a întins din nou mâna spre mine, dar am făcut un pas înapoi. Nu o mai văzusem niciodată atât de speriată. Femeia care îmi dăduse ordine timp de patru ani tremura acum în fața unui simplu plic.
— Ce este înăuntru? am întrebat. De ce spui că tata trebuia să-l distrugă?
— Sunt niște lucruri vechi, Daria! Nu te privesc!
— Pe plic scrie numele meu. Și este scrisul tatălui meu.
Am luat coletul și am urcat în cameră. Corina a venit după mine, dar am închis ușa înainte să intre.
Cu mâinile tremurând, am desfăcut plicul.
Înăuntru se aflau o scrisoare și câteva copii ale unor documente bancare. Pe prima pagină am recunoscut imediat scrisul tatălui meu.
„Draga mea Daria, dacă citești aceste rânduri, vreau să știi că am făcut tot ce am putut ca să ai șansa de a studia, indiferent ce greutăți îți va aduce viața. Am pus deoparte bani pentru facultatea ta. Nu sunt o avere, dar sper să te ajute să începi drumul pe care ți-l dorești.”
Mi-am dus mâna la gură.
Tata pusese bani deoparte pentru mine?
Corina îmi spusese de nenumărate ori că nu-mi lăsase nimic. Că toate economiile se duseseră pe înmormântare, datorii și întreținerea apartamentului.
Am continuat să citesc.
„Contul este deschis pe numele meu, cu destinația de economii pentru studiile tale. Am păstrat documentele și am discutat cu Rodica despre intenția mea. Când vei împlini optsprezece ani, vreau să verifici situația acestor bani și să te asiguri că îți poți folosi drepturile.”
Sub scrisoare era o copie a unui extras bancar vechi. Soldul înscris acolo era de 48.000 de lei.
Am rămas nemișcată.
Patruzeci și opt de mii de lei.
În timp ce eu mă întrebam dacă voi avea bani de cămin și de mâncare la București, Corina îmi spusese că trebuie să renunț la facultate pentru că nu ne permitem.
Am luat telefonul și i-am scris mătușii Rodica.
„Am citit scrisoarea. Tu știai despre bani?”
Mi-a răspuns după câteva minute.
„Știam că Mihai economisea pentru tine. Dar nu știam cât strânsese. Am găsit plicul printre lucrurile lui, pe care le păstrasem după înmormântare. Când mi-ai povestit ce se întâmplă, mi-am amintit de el.”
„Corina spune că tata trebuia să-l distrugă.”
„Nu știu de ce ar spune asta. Dar mâine vin la Brașov. Nu trebuie să lămurești singură lucrurile.”
Am pus telefonul jos și am privit fotografia tatălui meu de pe birou.
Îmi aminteam cum venea obosit de la serviciu și mă întreba ce învățasem în ziua aceea. Cum îmi spunea că o să fiu prima din familia noastră care termină o facultate.
Nu uitase promisiunea aceea.
A doua zi, mătușa Rodica a ajuns înainte de prânz. Corina a întâmpinat-o în sufragerie, vizibil iritată.
— Nu înțeleg de ce trebuia să vii până aici! Daria este supărată pentru că a ratat un interviu și acum inventează tot felul de lucruri!
Rodica s-a așezat lângă mine.
— Daria, spune-mi ce s-a întâmplat cu aparatele tale auditive.
I-am povestit din nou cum dispăruseră, cum le căutasem și cum Corina refuzase să mă ajute.
— Corina, unde sunt aparatele? a întrebat mătușa.
— De unde să știu eu?
— Daria spune că le-a lăsat în cutia lor și că tu ai intrat în cameră.
Corina și-a încrucișat brațele.
— Poate le-am mutat când am făcut curățenie. Nu mai țin minte!
— Atunci hai să le căutăm împreună, a spus Rodica.
Corina a rămas câteva secunde nemișcată. Apoi s-a ridicat, a mers pe hol și s-a întors cu o cutie mică.
Era cutia mea.
Înăuntru se aflau ambele aparate auditive.
Am simțit că mi se taie respirația.
— Unde erau?
— În dulapul din dormitorul meu. Probabil le-am pus acolo din greșeală.
— Din greșeală? am repetat. M-ai văzut plângând. Știai că aveam interviul!
Corina și-a ferit privirea.
— N-am crezut că o să faci atâta caz!
Mi-am verificat aparatele și le-am pus cu grijă. Funcționau. Pentru prima dată după câteva zile puteam urmări mult mai ușor conversația.
Rodica s-a întors spre Corina.
— Mihai a avut încredere în tine. Și-a lăsat fata în grija ta, iar tu i-ai ascuns tocmai lucrurile de care avea nevoie ca să-și poată susține interviul?
— Nu știți cât de greu mi-a fost! a izbucnit Corina. Patru ani am ținut casa asta singură!
— Și eu am ținut-o, am spus. Eu am gătit, am spălat și am făcut curățenie. Dar niciodată nu a fost suficient.
Corina a tăcut.
Am scos scrisoarea tatălui meu și am pus-o pe masă.
— Acum vreau să vorbim despre banii aceștia.
Când a văzut extrasul bancar, Corina a pălit.
— Sunt documente vechi. Nu înseamnă că banii mai există.
— Atunci spune-ne ce s-a întâmplat cu ei, a intervenit Rodica.
— Mihai avea datorii! Am plătit facturi, înmormântarea și alte cheltuieli!
— Poate că unele cheltuieli au fost necesare, a răspuns mătușa. Dar trebuie să verificăm documentele. Nu putem presupune că banii au dispărut pur și simplu.
În aceeași după-amiază am mers împreună la un avocat, cu scrisoarea, copia extrasului și documentele pe care le aveam despre succesiunea tatălui meu.
Avocatul ne-a explicat că trebuia verificat ce bunuri și conturi existaseră la data decesului, ce drepturi aveam ca moștenitoare și ce operațiuni fuseseră efectuate ulterior.
Nu ne-a promis că voi recupera întreaga sumă. Dar ne-a ajutat să începem demersurile necesare pentru a obține informațiile și a clarifica situația.
În zilele următoare, Corina a devenit tot mai agitată. Mă întreba mereu ce aflasem și de ce trebuia să implicăm un avocat.
— Daria, nu putem rezolva lucrurile între noi?
— Am încercat patru ani să vorbesc cu tine, Corina. De fiecare dată mi-ai spus să-mi văd de treabă.
Între timp, eu m-am mutat la mătușa Rodica, în Sfântu Gheorghe. Mi-am luat hainele, cărțile, laptopul și fotografia tatălui meu.
În dimineața plecării, Corina m-a privit din ușa bucătăriei.
— O să te întorci când o să vezi cât de greu este să te descurci singură.
Am ridicat valiza.
— Poate că o să-mi fie greu. Dar măcar nu va trebui să mă tem că cineva îmi ascunde aparatele auditive ca să nu pot merge la facultate.
La mătușa Rodica, viața era diferită. În prima dimineață m-am trezit înainte de șase și am coborât să pregătesc micul dejun.
Rodica m-a găsit lângă aragaz.
— Daria, de ce te-ai trezit așa devreme?
— M-am gândit să fac mâncare înainte să pleci la serviciu.
Mi-a zâmbit.
— Poți să mă ajuți când dorești, dar nu trebuie să câștigi dreptul de a locui aici. Ești nepoata mea, nu angajata mea.
Mi-au dat lacrimile.
În săptămâna următoare am susținut interviul reprogramat. Am avut aparatele auditive, subtitrare în timp real și posibilitatea de a cere repetarea întrebărilor.
Am vorbit despre rezultatele mele școlare, despre interesul pentru informatică și despre proiectele la care lucrasem în liceu.
Nu a fost perfect. La o întrebare m-am încurcat și am cerut să fie reformulată. Dar am reușit să răspund și am terminat interviul cu sentimentul că îmi prezentasem sincer munca.
Trei săptămâni mai târziu, am primit un e-mail.
Fusesem acceptată în programul de bursă.
Am fugit în bucătărie cu laptopul în brațe.
— Mătușă, am reușit!
Rodica a citit mesajul, apoi m-a îmbrățișat.
— Știam că poți, draga mea. Tatăl tău ar fi fost atât de mândru!
Bursa urma să acopere taxa de studii, dacă era cazul, și o parte dintre cheltuielile de întreținere. Mai aveam de rezolvat cazarea și admiterea propriu-zisă, dar făcusem un pas uriaș.
În aceeași perioadă, avocatul ne-a comunicat primele rezultate ale verificărilor. Economiile tatălui meu existaseră, iar o parte importantă fusese retrasă după deces, prin operațiuni care necesitau explicații suplimentare.
Corina urma să fie solicitată să prezinte documentele justificative. Dacă se confirmau nereguli, aveam posibilitatea să cer recuperarea sumelor care mi se cuveneau.
Nu știam cât va dura și nici dacă voi recupera toți banii. Dar măcar adevărul nu mai putea fi ascuns într-un sertar.
Într-o seară, am așezat pe biroul din camera mea fotografia tatălui și scrisoarea primită prin curier.
Am recitit ultimele rânduri.
„Daria, nu lăsa pe nimeni să te convingă că visele tale sunt prea mari. Dacă va fi nevoie să ceri ajutor, cere-l. Oamenii care te iubesc nu te vor face niciodată să te simți o povară.”
Am atins fotografia cu vârful degetelor.
Mi-aș fi dorit să fie acolo, să-i povestesc despre bursă și despre facultatea la care urma să încerc să intru.
Dar înțelesesem ceva ce Corina încercase patru ani să mă facă să uit.
Nu eram obligată să-mi sacrific viitorul pentru a dovedi că merit un loc într-o familie.
Aparatele auditive erau din nou ale mele. Scrisoarea tatălui era în siguranță. Iar în fața mea se deschidea o viață pe care, pentru prima dată după moartea lui, aveam curajul să mi-o imaginez.
Am închis laptopul, am stins lumina și m-am culcat.
A doua zi aveam de pregătit dosarul pentru facultate. Și, de data aceasta, nimeni nu mai avea să-mi ascundă lucrurile ca să mă împiedice să plec.