Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Elena a pus telefonul pe masă și a rămas câteva clipe cu privirea pierdută. Actele pe care i le ceruse Oana erau documentele casei din sat, moștenită de la părinții ei și trecută pe numele ei după moartea soțului. Până atunci, nora îi spusese că avea nevoie de ele pentru un dosar bancar. Acum, pentru prima dată, Elena se întreba dacă nu cumva fusese mințită.
A doua zi dimineață, a luat autobuzul spre București, dar nu a plecat fără să-și anunțe fiul. I-a trimis un mesaj scurt lui Mihai: „Vin la voi. Oana mi-a spus că aveți o problemă serioasă și vreau să știu despre ce este vorba.”
Când a ajuns la apartament, Oana a deschis ușa înainte să apuce să sune a doua oară. Nu mai avea expresia disprețuitoare din ziua precedentă. Părea agitată, își răsucea degetele și vorbea repede.
— Bine că ai venit! Intră repede. Trebuie să rezolvăm ceva astăzi.
Elena a intrat, dar nu și-a scos haina.
— Mai întâi vreau să-mi spui ce s-a întâmplat. Și de ce ai nevoie de actele casei mele.
Oana a privit spre sufragerie, unde Mihai stătea la masă, cu mai multe plicuri și documente împrăștiate în față. Când și-a văzut mama, bărbatul s-a ridicat imediat.
— Mamă, mă bucur că ai venit. Dar nu trebuia să te pună nimeni pe drumuri fără să-ți explice situația.
Oana l-a întrerupt.
— Nu acum, Mihai! Avem nevoie de o soluție, nu de reproșuri.
Elena s-a așezat pe un scaun și a observat că fiul ei părea mult mai îngrijorat decât de obicei. Pe masă se aflau notificări de la bancă și facturi restante.
Mihai i-a explicat că, în ultimele luni, familia acumulase datorii. Oana luase mai multe împrumuturi pentru a acoperi cheltuielile curente și pentru a menține nivelul de trai cu care se obișnuiseră. După ce veniturile ei scăzuseră, ratele deveniseră greu de plătit. Mihai aflase despre o parte dintre datorii abia cu câteva zile înainte.
— Și ce legătură are casa mea cu toate acestea? a întrebat Elena.
Oana și-a coborât vocea.
— Am găsit o variantă prin care am putea obține un împrumut mai mare. Dacă ai accepta să pui casa drept garanție, am putea achita datoriile și am lua totul de la capăt.
Pentru câteva secunde, Elena nu a spus nimic. Casa aceea nu era o avere. Era gospodăria în care muncise alături de soțul ei, locul în care își crescuse fiul și unde își petrecuse fiecare vacanță, fiecare sărbătoare și fiecare zi de după ce rămăsese văduvă.
— Vrei să garantez cu singura mea casă pentru niște datorii pe care nici măcar nu le cunosc în întregime?
— Nu ai pierde nimic dacă am plăti ratele la timp! a răspuns Oana. Avem nevoie doar de ajutorul tău. Doar nu vrei să-ți vezi nepotul suferind!
Elena a privit-o îndelung.
— Ieri mi-ai spus că îți este rușine cu mine pentru că vin de la țară. M-ai făcut de râs în fața vecinilor și mi-ai împins mâncarea pe scări. Astăzi vrei să-ți pun casa mea la bătaie. Spune-mi, Oana, când sunt eu familie pentru tine?
Nora a roșit, apoi și-a ridicat bărbia.
— Nu am timp de discuții despre sentimente. Avem o problemă financiară!
— Tocmai de aceea trebuie să vorbim limpede, a intervenit Mihai. Mamă, nu vreau să semnezi nimic până nu înțelegem toate condițiile.
Oana s-a întors furioasă spre el.
— Acum o aperi? După tot ce am făcut pentru familia asta?
— Nu o apăr pe mama împotriva ta. Încerc să împiedic o greșeală și mai mare. Nici măcar nu mi-ai spus toate împrumuturile.
În încăpere s-a lăsat liniștea. Elena și-a deschis geanta și a scos un plic. Înăuntru se aflau câteva chitanțe și un carnețel în care își notase banii dați familiei în ultimele luni: cumpărături, medicamente pentru copil și o sumă pe care i-o împrumutase Oanei când aceasta îi spusese că nu mai avea bani pentru o rată.
— Nu am venit să vă cer socoteală pentru fiecare leu, a spus ea. Dar nici nu pot să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic. Eu v-am ajutat fiindcă v-am iubit. Nu pentru că aveam obligația să vă salvez de orice hotărâre greșită.
Mihai a luat carnețelul și a început să citească. Și-a dat seama că mama lui contribuise mult mai mult decât își imaginase. În timp ce el îi trimitea soției bani pentru cheltuielile casei, Elena cumpărase în repetate rânduri alimente și lucruri necesare copiilor din propria pensie.
— Oana, tu știai că mama plătise toate astea? a întrebat el.
Oana nu a răspuns imediat. În cele din urmă, a recunoscut că știa, dar considerase că era normal ca Elena să ajute, fiindcă avea o casă la țară și cheltuieli mai mici decât ei.
— A avea o casă nu înseamnă că am bani fără număr, a spus Elena. Și faptul că sunt mama soțului meu nu înseamnă că trebuie să-mi risc bătrânețea pentru ca voi să păstrați aparențele.
Mihai a strâns documentele de pe masă. I-a spus soției că vor trebui să discute cu banca, să afle exact cât datorează și să-și reorganizeze cheltuielile. Nu avea să-i ceară mamei să garanteze cu locuința ei.
Oana a rămas tăcută. Pentru prima dată, nu mai avea în față o femeie care să accepte orice doar pentru a-și vedea fiul liniștit.
Înainte să plece, Elena s-a apropiat de Mihai și l-a îmbrățișat.
— Te iubesc și te voi ajuta când voi putea. Dar vreau să știi ceva: bunătatea nu înseamnă să mă lași să fiu umilită, iar apoi să mă chemi doar când ai nevoie de mine.
În săptămânile următoare, Mihai a început să-și pună ordine în finanțe, iar Oana a fost nevoită să renunțe la cheltuielile pe care nu și le mai permitea. Elena nu și-a pus casa drept garanție și nu a mai acceptat să fie tratată ca o povară atunci când venea cu mâinile pline de bunătăți.
La următoarea vizită, Oana a întâmpinat-o la ușă și i-a luat sacoșa din mână. Nu a fost o împăcare spectaculoasă și nici nu s-au șters toate rănile într-o singură zi. Dar, înainte ca Elena să plece, nora i-a spus încet:
— Îmi pare rău pentru ce ți-am făcut pe scările blocului.
Elena a primit scuzele fără să uite umilința. Știa că respectul adevărat nu se dovedește printr-o singură propoziție, ci prin felul în care ești tratat de fiecare dată.
Și poate că aceasta era lecția pe care familia trebuia să o învețe: omul care te ajută din dragoste nu devine proprietatea ta și nici nu-ți datorează liniștea lui pentru tot restul vieții.