Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mamă, uită-te la pagina asta. Te rog, spune-mi că există o explicație, fiindcă nu mai înțeleg nimic!
Rodica s-a așezat pe marginea patului și a luat extrasul de cont. Cătălin îi arătă trei transferuri făcute în ultimele luni din contul comun al familiei. Sumele erau de 1.500, 1.800 și 2.000 de lei. La descriere apăreau cheltuieli pentru gospodărie, dar banii fuseseră trimiși într-un cont pe care el nu-l recunoștea.
— Nu sunt banii mei, mamă. Și nici nu sunt plăți pentru casă, a spus el. Am sunat la bancă să verific tranzacțiile. Contul beneficiarului nu este al proprietarului apartamentului și nici al vreunui furnizor.
Rodica a clătinat din cap. Nu știa nimic despre acele transferuri. Venise la București cu pensia ei și cu câteva economii. Își cumpărase medicamentele, contribuise la mâncare și îi dăduse Adrianei bani ori de câte ori aceasta îi spusese că nu se descurcă.
— Cătălin, eu nu m-am atins de banii voștri. Nici măcar nu știu parola de la contul vostru.
Fiul ei a privit din nou documentele. Ultimul transfer fusese făcut cu numai patru zile în urmă, în aceeași zi în care Adriana îi spusese că nu mai aveau bani pentru cumpărăturile săptămânale. El îi trimisese atunci încă 700 de lei, convins că banii urmau să fie folosiți pentru familie.
— Și mai e ceva, a continuat Cătălin. Am găsit mesajul în care îmi spuneai că ai cumpărat alimente pentru copil cu banii tăi. Eu îi trimisesem Adrianei bani pentru cumpărături în dimineața aceea. Unde s-au dus?
Rodica nu a răspuns. Nu pentru că ar fi știut, ci pentru că începuse să înțeleagă cât de puțin știa, de fapt, despre ceea ce se întâmpla în casa fiului ei.
Cătălin a coborât în sufragerie cu mapa în mână. Adriana stătea pe canapea și răsfoia telefonul. Când l-a văzut, și-a dat seama imediat că ceva nu era în regulă.
— De unde ai luat documentele astea? a întrebat ea, ridicându-se brusc.
— Din dosarul cu extrasele de cont. Vreau să-mi explici trei transferuri și banii pe care ți i-am trimis pentru cumpărături. De ce i-ai trecut la cheltuielile casei dacă au ajuns în alt cont?
Adriana și-a încrucișat brațele.
— Sunt banii mei și fac ce vreau cu ei. Nu trebuie să-ți dau raportul pentru fiecare leu.
— Sunt bani din contul nostru comun. Și tocmai i-ai cerut mamei 4.800 de lei pentru cheltuielile casei, în timp ce banii pe care ți-i trimiteam pentru aceleași cheltuieli dispăreau în altă parte.
— Nu mai exagera! Mama ta a stat aici trei luni. Crezi că nu ne-a costat nimic?
— Nu despre asta vorbim acum. Vorbim despre banii pe care i-ai primit și despre motivul pentru care mi-ai spus că nu mai avem bani.
Adriana a încercat să schimbe subiectul. A spus că el nu înțelege cât de greu îi fusese, că ea se ocupase de toate și că nimeni nu aprecia eforturile ei. Apoi a adăugat că Rodica o făcuse să se simtă stăpână în propria casă, fiindcă gătea și făcea curățenie fără să o întrebe.
Cătălin a rămas tăcut câteva secunde.
— Mama a făcut toate astea ca să ne ajute. Eu am rugat-o să vină. Tu ai acceptat ajutorul ei, iar acum îi ceri bani pentru că a avut grijă de copilul nostru. Cum poți să spui că ea este problema?
Adriana a ridicat vocea, acuzându-l că își alege mama în locul soției. Dar, când el i-a cerut să explice transferurile, femeia a evitat să-i mai întâlnească privirea.
În cele din urmă, a recunoscut că trimisese banii într-un cont personal. Spunea că îi pusese deoparte pentru o perioadă dificilă și pentru câteva datorii mai vechi, despre care nu-i vorbise soțului. Nu recunoștea însă că ar fi făcut ceva greșit. În mintea ei, economiile personale erau mai importante decât transparența în familie.
— Și de ce i-ai spus mamei că îți datorează bani pentru întreținere? a întrebat Cătălin.
— Pentru că trebuia să înțeleagă că nu poate sta aici la nesfârșit!
— Atunci puteai să-i spui că avem nevoie să ne reorganizăm. Nu să-i faci o factură pentru fiecare zi în care ne-a ajutat.
Din pragul camerei, Rodica auzise suficient. Nu voia să intre în ceartă și nici să-și vadă fiul umilit. Și-a închis geanta și a ieșit pe hol.
— Mamă, nu pleca, a spus Cătălin. Te rog. Îmi pare rău că nu te-am apărat.
Rodica l-a privit cu tristețe.
— Nu am venit pentru bani, Cătălin. Am venit fiindcă mi-ai spus că ai nevoie de mine. Dar nu pot rămâne într-o casă în care trebuie să dovedesc că merit un loc după ce am muncit toată ziua pentru familia mea.
Fiul ei a încercat să o convingă să mai stea, însă Rodica era hotărâtă să se întoarcă la casa ei. Nu voia răzbunare și nici nu cerea să fie plătită pentru timpul petrecut cu nepotul. Voia doar să nu mai fie tratată ca o povară.
În dimineața următoare, Cătălin a dus-o la autogară. Înainte să urce în autocar, i-a dat un plic cu banii pe care îi contribuise la cumpărăturile familiei și pe care reușise să-i identifice în evidențele lor. Rodica a refuzat să-i ia pe toți, spunând că nu venise să se îmbogățească de pe urma propriului copil.
— Păstrează-i pentru băiat. Dar promite-mi ceva: să nu-l înveți că oamenii care ne iubesc trebuie să plătească pentru asta.
Cătălin a îmbrățișat-o și a promis. Știa că simpla lui scuză nu putea șterge felul în care se purtase.
În următoarele săptămâni, el și Adriana au început să-și verifice cheltuielile și să discute despre datoriile ascunse. Cătălin i-a cerut soției să returneze banii luați din contul comun și să nu mai folosească ajutorul mamei sale ca pe o obligație. Nu i-a cerut să o iubească pe Rodica, dar i-a spus clar că respectul nu era negociabil.
Adriana nu și-a cerut imediat iertare. Pentru prima dată, însă, nu mai putea pretinde că soacra fusese cea care profitase de familie.
La Buzău, Rodica și-a reluat viața liniștită. Își repara acoperișul, își lua medicamentele la timp și vorbea zilnic cu nepotul. Nu a întrerupt legătura cu fiul ei, dar a stabilit că nu se va mai muta la București fără o discuție clară despre responsabilități și respect.
Într-o duminică, Cătălin a venit cu băiețelul în vizită. Copilul a alergat spre bunica lui și i-a întins un desen nou. De data aceasta, desenase o casă cu o grădină, trei oameni și un soare mare deasupra lor.
— Bunico, când mai vii la noi?
Rodica l-a strâns în brațe și i-a zâmbit.
— Când o să mă chemați cu drag, puiule. Nu din nevoie și nu pentru că nu are cine să vă gătească.
Cătălin a auzit cuvintele și a înțeles că mama lui nu-i cerea bani, cadouri sau promisiuni mari. Îi ceruse doar să nu confunde bunătatea ei cu obligația de a suporta orice.
Dar rămânea o întrebare pe care familia nu o putea ocoli: dacă Rodica nu ar fi fost nevoită să plece pentru a fi respectată, ar fi înțeles vreodată Cătălin cât de mult îi datora mamei sale?