Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mașina mamei tale? Interesant. Eu credeam că este mașina Ioanei.
Radu a rămas cu telefonul lipit de ureche, incapabil să răspundă. Tata și-a deschis servieta și a scos un dosar subțire, pe care l-a așezat lângă farfurie.
— Mihai, nu înțeleg ce încercați să faceți, a spus soțul meu. Este o problemă între mine și soția mea.
— Atunci las-o pe Ioana să vorbească pentru ea, a răspuns tata. Până acum ai vorbit destul în locul ei.
M-am uitat la dosarul de pe masă. Pentru prima dată în ultimii trei ani, cineva nu încerca să-mi explice de ce trebuia să accept ce hotărâse Radu.
— Ioana, a continuat tata, ai fost de acord să-i dai definitiv mașina mamei lui?
Am simțit vechea teamă, aceea care mă făcea să mă uit spre soțul meu înainte să răspund. Radu îmi arunca o privire tăioasă, ca și cum mă avertiza să nu spun ceva ce avea să-l supere.
Dar mi-am amintit de toate diminețile în care mersesem pe jos până la stație, de banii dați pe taxiuri și de felul în care el râsese când îi cerusem cheile înapoi.
— Nu, tată. I-am permis să o folosească temporar. Nu i-am dat voie să o ofere mamei lui.
Tata a încuviințat, apoi s-a întors spre Radu.
— Ai auzit-o. Mașina este a ei. Nu aveai dreptul să hotărăști în locul ei.
Radu a râs scurt.
— Sunteți avocat acum? Vă spun eu cum stau lucrurile: suntem căsătoriți. Ce este al ei este și al meu!
— Nu orice bun al unuia dintre soți poate fi oferit după bunul plac, a răspuns tata. Mai ales când discutăm despre un bun primit personal de soția ta și înregistrat pe numele ei. Situația juridică trebuie verificată pe baza actelor, nu a declarațiilor tale.
Andrei, fratele meu, s-a ridicat de la masă.
— Radu, tu chiar i-ai luat mașina fără să o întrebi?
— Nu i-am luat nimic! Am ajutat-o pe mama!
— Și Ioana cum se descurcă? a întrebat Andrei. Ai venit cu ea la cină?
Radu și-a strâns buzele.
— Am avut treabă.
— Ai avut treabă sau ai considerat că nu merită să te deranjezi pentru propria soție?
— Ajunge! a izbucnit Radu. Nu vă privește pe niciunul dintre voi cum ne organizăm căsnicia!
Tata nu și-a ridicat vocea.
— Ai dreptate într-un singur sens. Nu noi vom hotărî ce face Ioana cu mariajul ei. Dar nici tu nu vei hotărî în locul ei ce se întâmplă cu bunurile sale.
Telefonul lui Radu a sunat din nou. Era Mariana, mama lui. A răspuns și s-a îndepărtat puțin de masă, dar vocea ei se auzea suficient de clar.
— Radu, au venit doi oameni și spun că trebuie să predau Honda! Ce se întâmplă? Tu mi-ai spus că mașina este a mea!
Radu a privit spre tata.
— Mamă, nu le da cheile! Ajung imediat!
A închis și și-a luat sacoul.
— Plec. Nu am de gând să stau aici și să fiu judecat de toată familia.
— Poți pleca, a spus tata. Dar înainte, te rog să-mi răspunzi la o întrebare. I-ai spus Ioanei că îi vei da mașina mamei tale definitiv?
Radu a ezitat.
— Am discutat despre faptul că mama are nevoie de ea.
— Nu asta te-am întrebat.
— Nu mai știu exact ce am spus!
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Radu încerca din nou să transforme o hotărâre luată de el într-o neînțelegere pe care ar fi trebuit să o împărțim amândoi.
— Eu știu exact ce mi-ai spus, am intervenit. Mi-ai cerut să o împrumut mamei tale câteva zile. Când am cerut-o înapoi, mi-ai spus că sunt egoistă.
Radu s-a întors spre mine.
— Pentru că ești! Ai o familie care te poate ajuta, ai un serviciu și nu ai copii de dus la școală. Mama mea are nevoie de mașină!
— Și eu am nevoie de ea ca să ajung la serviciu. De ce nevoile ei sunt întotdeauna mai importante decât ale mele?
Nu a răspuns. Și-a luat sacoul și a ieșit, trântind ușa în urma lui.
Am rămas în picioare lângă masă. Mâinile îmi tremurau, dar nu mai simțeam nevoia să-mi cer scuze pentru că spusesem adevărul.
Mama s-a apropiat și m-a îmbrățișat.
— De ce nu ne-ai spus că treci prin toate astea, draga mea?
Am început să plâng.
— Mi-a fost rușine. Credeam că, dacă vă spun, o să mă întrebați de ce am acceptat să se poarte așa cu mine.
Tata a tras un scaun și mi-a făcut semn să mă așez.
— Ioana, nu trebuie să te justifici în fața noastră. Dar vreau să știu ceva: ai acces la banii tăi?
Am privit în jos.
— Salariul meu intră într-un cont comun. Radu se ocupă de rate și facturi. Spune că se pricepe mai bine la bani. Uneori, până la salariul următor, rămân cu foarte puțin.
Andrei și-a lăsat furculița jos.
— Și tu ai fost de acord cu asta?
— La început am crezut că așa ne este mai ușor. După aceea, de fiecare dată când am încercat să discut, Radu mi-a spus că nu mă pricep la bani și că fac risipă.
Tata a rămas tăcut câteva secunde.
— Mâine, dacă ești de acord, te ajut să găsești un avocat independent. Nu ca să hotărâm noi dacă divorțezi, ci ca să știi ce drepturi ai și ce obligații financiare există. Decizia îți aparține.
Am încuviințat.
În noaptea aceea am dormit în camera în care crescusem. Pentru prima dată după mult timp, nu am adormit cu telefonul în mână, așteptând să văd dacă Radu era supărat pe mine.
Dimineața, tata m-a însoțit la o avocată. I-am povestit despre Honda, despre contul comun și despre creditul pe care îl făcusem cu câțiva ani înainte pentru a-l ajuta pe Radu să-și pună afacerea pe picioare.
Avocata mi-a explicat că trebuia să verifice actele mașinii, regimul matrimonial și documentele creditului înainte să-mi spună ce demersuri puteam face. Mi-a recomandat să păstrez mesajele și extrasele bancare și să nu semnez nimic sub presiune.
Nu am rezolvat totul într-o singură zi. Dar am plecat de acolo înțelegând că aveam opțiuni și că nu eram obligată să accept toate hotărârile lui Radu.
În următoarele zile, avocatul tatălui meu a discutat cu Mariana despre situația mașinii. Honda fusese cumpărată de tata și înmatriculată pe numele meu, iar eu nu semnasem niciun act de transfer. Mariana a acceptat să o predea după ce a primit explicațiile juridice necesare.
Când am văzut-o din nou în curtea părinților mei, am rămas câteva clipe lângă ea, fără să spun nimic.
Am deschis portiera și m-am așezat la volan.
Era aceeași mașină albastră pe care o primisem cu șase luni înainte. Pe bancheta din spate se aflau pliante de la biserica Marianei și o umbrelă care nu-mi aparținea.
Le-am pus într-o pungă și am pornit motorul.
Tata a venit la portiera din dreapta.
— Vrei să mergem să bem o cafea?
Am zâmbit.
— Da. Dar conduc eu.
În săptămânile următoare, am început să-mi verific veniturile și cheltuielile. Am discutat cu avocata despre credit și despre obligațiile noastre comune, apoi am început să-mi organizez banii astfel încât să am acces direct la veniturile mele, fără să încalc obligațiile pe care le aveam deja.
Radu m-a sunat aproape zilnic. Uneori îmi spunea că mă iubește și că totul fusese o neînțelegere. Alteori mă acuza că îl umilisem în fața familiei și că tatăl meu se băga în căsnicia noastră.
Într-o seară a venit la poarta părinților mei cu un buchet mare de trandafiri.
— Ioana, nu putem arunca trei ani de căsnicie pentru o mașină!
Am privit florile, apoi pe el.
— Nu pentru mașină plec, Radu. Pentru că ai hotărât că mama ta merită mai mult decât mine. Pentru că ai folosit banii mei, ai luat decizii în locul meu și m-ai făcut să mă simt vinovată de fiecare dată când am spus nu.
Mi-a întins buchetul.
— Putem începe de la capăt.
— Nu mai pot să mă întorc la aceeași viață doar pentru că îmi aduci flori.
După multe discuții și câteva luni dificile, am decis să încep procedurile de divorț. Nu a fost ușor. Îl iubisem pe Radu și mi-am amintit mult timp de omul de care mă îndrăgostisem. Dar am înțeles că iubirea nu mă obliga să rămân într-o relație în care nu mă mai simțeam respectată.
Divorțul și clarificarea obligațiilor financiare au durat câteva luni. Nu am recuperat fiecare leu și nici nu am primit răspuns la toate întrebările. Dar am încheiat acea etapă legal și mi-am refăcut treptat viața.
Un an mai târziu, am ajuns din nou cu Honda albastră la cina familiei. Tata m-a întâmpinat în hol și s-a uitat spre cheile din mâna mea.
— Ai venit cu mașina?
Am început să râd.
— Da, tată. Cu mașina mea.
M-a îmbrățișat, iar eu am simțit că nu mai trebuia să demonstrez nimănui că merit să-mi păstrez lucrurile, banii sau demnitatea.
După cină, tata m-a întrebat dacă sunt fericită.
— Nu în fiecare zi, i-am răspuns. Uneori mă simt singură. Dar sunt liniștită și pot să iau singură deciziile care mă privesc.
Tata mi-a strâns mâna.
— Atunci ai făcut un pas important, fata mea.
În seara în care Radu anunțase că îi dăduse mașina mamei lui, crezusem că umilința cea mai mare era să rămân fără un bun care îmi aparținea.
Dar adevărata umilință fusese că ajunsesem să cred că nu aveam dreptul să mă împotrivesc.
Mașina fusese recuperată. Căsnicia mea se încheiase. Viața nu devenise perfectă peste noapte.
Dar îmi recâștigasem dreptul de a spune nu, fără să mă simt vinovată.
Și, în timp ce conduceam spre casă în acea seară, am înțeles că tata nu mă ajutase doar să-mi recuperez mașina. Mă ajutase să-mi amintesc că viața mea îmi aparținea.