Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — V-am întrebat ceva, copii. Dacă mâine nu m-aș putea ridica din pat, care dintre voi ar veni să mă ajute?
Mariana a fost prima care și-a găsit cuvintele.
— Mamă, nu mai vorbi despre nenorociri! Știi foarte bine că te-am ajuta. Dar fiecare avem serviciu, copii și responsabilități.
— Și eu am avut serviciu și trei copii, i-am răspuns. Dar când unul dintre voi era bolnav, nu-mi amintesc să-i fi spus că am lucruri mai importante de făcut.
Șerban a oftat și și-a pus telefonul pe masă.
— Iar începi cu sacrificiile? Nimeni nu spune că n-ai făcut nimic pentru noi. Dar trebuie să discutăm și despre apartament.
— Despre apartamentul în care locuiesc eu, Șerban. Nu despre unul pe care l-ați primit deja.
Alin s-a ridicat de pe scaun și a început să se plimbe prin sufragerie.
— Mamă, nu vrem să te dăm afară. Vrem doar să știm ce se întâmplă cu proprietatea. E normal să ne gândim la viitor.
— Atunci de ce nu vă gândiți și la viitorul meu?
Niciunul nu mi-a răspuns. M-am întors la canapea și m-am așezat. Mă simțeam slăbită, iar discuția aceea îmi consumase ultimele puteri.
— Mâine am programare la cardiologie, le-am spus. De câteva zile obosesc mai repede și am avut câteva episoade de amețeală. Medicul de familie mi-a recomandat un consult. Nu v-am cerut să renunțați la serviciu pentru o săptămână. V-am întrebat dacă mă poate însoți cineva câteva ore.
Mariana s-a uitat din nou la calendarul de pe masă.
— Dacă îmi spuneai mai devreme, poate îmi organizam programul.
— Ți-am spus marți, Mariana. Mi-ai răspuns că vorbim duminică, atunci când veniți toți.
Fiica mea a tăcut. Șerban a început să caute ceva pe telefon, iar Alin privea pe fereastră.
Atunci am înțeles că nu lipsa timpului era problema. Fiecare își găsise două ore ca să discute despre valoarea apartamentului, dar niciunul nu voia să-și schimbe programul pentru mine.
— Bine, am spus. Am să mă descurc. Dar discuția despre apartament se încheie aici.
— Cum adică se încheie? a întrebat Șerban.
— Exact cum ai auzit. Nu mai discut despre împărțirea locuinței mele. Nu astăzi și nu în condițiile acestea.
Mariana s-a ridicat indignată.
— Deci ne-ai chemat aici degeaba?
Am privit-o uluită.
— Eu v-am chemat la masă, Mariana. Voi ați venit să împărțiți casa.
Am strâns încet hârtia cu programarea și am pus-o în geantă. Apoi le-am spus că eram obosită și că aveam nevoie să mă odihnesc.
Au plecat supărați. Mariana nici măcar nu m-a îmbrățișat, iar Șerban mi-a spus din ușă că nu puteam amâna la nesfârșit discuțiile importante. Alin a plecat ultimul, promițând vag că mă va suna.
După ce am închis ușa, m-am uitat la masa plină cu farfurii. Ciorba se răcise, iar plăcinta cu mere rămăsese aproape neatinsă.
M-am așezat și am plâns. Nu pentru apartament. Pentru că ajunsesem să mă întreb dacă propriii mei copii mă mai vedeau ca pe mama lor sau doar ca pe o bătrână care ocupa o locuință valoroasă.
A doua zi dimineață, m-a însoțit la medic doamna Emilia, vecina de la etajul doi. O sunasem cu o seară înainte, iar ea acceptase imediat. Am mers cu un taxi și am ajuns la timp.
Medicul m-a consultat, mi-a recomandat investigații suplimentare și mi-a explicat ce simptome ar trebui să urmăresc. Nu era cazul să trag concluzii înainte de rezultate, dar nici să ignor stările de slăbiciune.
Emilia a stat lângă mine până am terminat. Când am ieșit, m-a întrebat dacă vreau să bem un ceai înainte să ne întoarcem acasă.
— Nu te deranjez prea mult? am întrebat-o.
— Victoria, dacă mă deranjai, îți spuneam. Nu trebuie să-ți ceri scuze pentru că ai nevoie de ajutor.
Cuvintele ei m-au durut mai tare decât mă așteptam. O vecină găsise timp pentru mine, în timp ce trei copii se certaseră pentru ceea ce aveam să las în urmă.
În acea seară, Mariana m-a sunat.
— Mamă, am vorbit cu frații mei. Credem că ar fi bine să mergem împreună la notar și să clarificăm situația apartamentului.
— Mariana, ai uitat să mă întrebi ceva.
— Ce anume?
— Cum a fost la medic.
La celălalt capăt al firului s-a lăsat liniștea.
— Așa este. Îmi pare rău. Cum a fost?
I-am explicat pe scurt. Apoi i-am spus că nu voi merge la niciun notar pentru a lua decizii sub presiunea lor.
— Dacă voi considera că trebuie să-mi organizez altfel bunurile, voi cere sfatul unui specialist și voi hotărî în liniște. Apartamentul nu este un premiu pentru copilul care susține că m-a ajutat mai mult.
— Dar trebuie să știm și noi ce urmează!
— Ce urmează este că eu trebuie să-mi fac investigațiile și să am grijă de sănătatea mea. Asta mă preocupă acum.
Am închis telefonul fără să mă cert. Pentru prima dată, nu mă mai simțeam obligată să explic la nesfârșit de ce aveam dreptul să decid asupra propriei vieți.
În săptămâna următoare, Șerban a venit la mine. Nu adusese flori și nici cumpărături. Venise să discutăm despre reparația pe care o plătise la baie.
— Mamă, nu vreau să crezi că mă interesează numai banii. Dar am investit și eu în apartament.
— Știu, Șerban. Și ți-am mulțumit atunci. Dacă ai considerat că mi-ai împrumutat bani, putem verifica suma și discuta despre restituire. Dar nu poți transforma o reparație într-un drept mai mare asupra casei mele.
Fiul meu a rămas tăcut. Apoi a întrebat dacă puteam să-i arăt actele locuinței.
— Nu astăzi. Dacă va fi nevoie să discutăm despre proprietate, o vom face organizat. Acum vreau să te întreb altceva: ai putea să mă duci joi la investigații?
Șerban s-a uitat la telefon. A ezitat câteva secunde, apoi a spus că putea să-și mute o întâlnire.
— Bine, mamă. Vin eu.
Nu l-am felicitat pentru asta. Era un gest firesc, nu un sacrificiu extraordinar. Dar m-am bucurat că, măcar de data aceasta, nu mă lăsase să mă descurc singură.
În următoarele săptămâni, am început să-mi organizez mai bine lucrurile. Am discutat cu medicul despre investigațiile necesare, mi-am stabilit programările și am păstrat legătura cu Emilia, care se oferise să mă însoțească atunci când copiii nu puteau.
Am cerut și o consultație juridică pentru a înțelege situația apartamentului după moartea lui Petre. Am aflat că trebuiau clarificate actele și succesiunea după soțul meu, înainte ca cineva să poată vorbi corect despre drepturile fiecăruia. Nu am semnat nimic și nu am promis nimănui o parte mai mare.
Le-am propus copiilor să ne întâlnim din nou, dar de data aceasta nu pentru a împărți apartamentul. Voiam să discutăm despre felul în care puteam păstra o relație de familie fără reproșuri și calcule.
Au venit într-o sâmbătă după-amiază. Nu pregătisem o masă festivă. Am pus pe masă cafea, apă și câteva fursecuri.
— Vreau să vă spun ceva, am început. Nu vă cer să veniți zilnic la mine. Știu că aveți viețile voastre. Dar nu vreau să mă mai simt vinovată când am nevoie de ajutor și nici să fiu tratată ca o piedică în calea unor bani pe care sperați să-i primiți cândva.
Mariana și-a coborât privirea.
— Mamă, n-am vrut să te facem să te simți așa.
— Poate că nu. Dar asta ați făcut. V-ați certat două ore pentru apartament și niciunul nu a vrut să mă însoțească la medic.
Alin a intervenit pentru prima dată fără să vorbească despre bani.
— Ai dreptate. M-am gândit numai la partea mea și nici măcar nu te-am întrebat cum te simți. Îmi pare rău.
Șerban a recunoscut că se supărase fiindcă avea impresia că ajutorul lui nu fusese apreciat. I-am explicat că îi eram recunoscătoare, dar că nu voiam să transformăm fiecare gest într-o datorie care urma să fie plătită din apartament.
Am stabilit că, atunci când aveam nevoie de ajutor, îi voi întreba din timp, iar ei îmi vor spune sincer dacă puteau veni. Pentru lucrurile urgente, urma să discutăm concret cine era disponibil, fără să presupunem că unul dintre frați trebuia să facă totul.
Nu am cerut promisiuni că vor deveni peste noapte copii perfecți. Am cerut doar să nu mai fie nevoie să mă rog de ei pentru puțină atenție.
În lunile următoare, lucrurile s-au schimbat treptat. Mariana a început să mă sune mai des fără să aducă vorba despre proprietate. Șerban m-a însoțit la două controale, iar Alin a venit într-un weekend să mă ajute cu niște lucruri prin casă.
Nu toate vizitele au fost lipsite de tensiuni. Uneori, vechile reproșuri reveneau, dar nu le mai lăsam să se transforme în certuri despre moștenire.
Într-o duminică, i-am avut din nou pe toți trei la masă. Am pregătit ciorbă și plăcintă cu mere, ca în ziua acelei certe. De data aceasta, am mâncat împreună și am vorbit despre copii, serviciu și lucruri obișnuite.
Când s-au pregătit să plece, Mariana m-a întrebat dacă aveam nevoie de ceva pentru săptămâna următoare.
— Nu, mamă, sunt bine. Dar mi-ar plăcea să mai veniți la masă și fără să avem ceva de împărțit.
Fiica mea m-a îmbrățișat și mi-a promis că va încerca.
După ce au plecat, m-am așezat în fotoliul lui Petre și am privit apartamentul în care ne crescuserăm copiii. Nu știam ce se va întâmpla cu el peste ani și nici nu voiam să-mi petrec bătrânețea făcând calcule despre ziua în care nu voi mai fi.
Îmi doream să trăiesc în liniște, să-mi văd copiii fără teamă și să știu că, atunci când aveam nevoie de ajutor, mă vor asculta înainte să se gândească la ceea ce le-aș putea lăsa.
În acea seară, am pus calendarul cu programările medicale pe frigider și am închis sertarul cu actele apartamentului. Fiecare lucru avea locul lui. Iar casa, atât timp cât trăiam în ea, trebuia să rămână înainte de toate locul în care eram mamă, nu subiectul unei împărțeli.