Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Am privit din nou documentul, apoi mi-am ridicat ochii spre tata. Numele scris acolo era al lui Mihai, soțul meu. Nu înțelegeam cum ajunsese el să fie implicat într-un act despre casa pe care eu venisem s-o vând.
— Tată, ce înseamnă asta? De ce este numele soțului meu pe document?
Nicolae și-a împreunat mâinile pe masă.
— Pentru că Mihai a venit să mă ajute când tu nu aveai timp. Și pentru că am discutat cu el despre ce se va întâmpla cu mine și cu această casă.
Am întors documentul spre notar, căutând o explicație. Acesta mi-a spus că actul fusese autentificat cu trei luni în urmă și că era un contract de întreținere. Potrivit documentului, tata își păstrase dreptul de a locui în casă, iar Mihai își asumase obligații concrete de întreținere și îngrijire, în condițiile prevăzute în contract.
— Dar Mihai nu mi-a spus nimic! am izbucnit. Și de ce ai făcut asta fără să vorbești cu mine?
— Am încercat să vorbesc cu tine, Carmen. De mai multe ori. Tu îmi spuneai că ești ocupată, că ai probleme cu ratele și că trebuie să găsești o soluție pentru casa mea. Nu m-ai întrebat niciodată ce-mi doresc eu.
Am simțit cum mi se înroșește fața. Îmi aminteam câteva telefoane în care tata încercase să-mi povestească despre vizitele lui Mihai, dar îl întrerupsesem, convinsă că era vorba despre lucruri neimportante.
— Ce fel de contract este acesta? am întrebat notarul. Poate să-mi ia casa?
Notarul mi-a explicat că trebuia să distingem între ceea ce îmi doream eu și drepturile stabilite prin act. Contractul fusese încheiat de tatăl meu, în nume propriu, iar eu nu puteam să-l anulez doar pentru că nu fusesem consultată. Pentru orice contestare ar fi fost necesare motive legale concrete, nu simplul fapt că eram fiica lui.
— Dar eu sunt singurul lui copil!
— Înțeleg, doamnă Carmen, a răspuns notarul. Însă faptul că sunteți fiica proprietarului nu vă dă dreptul să vindeți acum imobilul în numele lui. Tatăl dumneavoastră este prezent, își exprimă clar voința și nu dorește să vândă.
Am rămas fără cuvinte. Venisem convinsă că urma să pregătim vânzarea și să rezolvăm problema căminului. Acum aflam că tata luase o decizie importantă fără mine, iar omul cu care împărțeam casa și ratele știa despre ea.
Am ieșit din birou și l-am sunat pe Mihai. Mi-a răspuns după al treilea apel.
— Știai despre contractul acesta? l-am întrebat fără să-l salut.
La celălalt capăt s-a lăsat o tăcere.
— Da, Carmen. Știu despre el.
— Și ai considerat că nu trebuie să-mi spui?
— Am vrut să discutăm, dar tatăl tău mi-a cerut să nu transformăm totul într-o ceartă înainte să fii dispusă să-l asculți. Am acceptat să-l ajut pentru că am văzut că are nevoie de cineva.
— Noi avem rate de plătit, Mihai! Cum ai putut să-ți asumi asemenea obligații fără să discutăm?
— Pentru că nu era vorba despre banii noștri, Carmen. Era vorba despre tatăl tău și despre faptul că voiai să-l muți la azil fără să-l întrebi dacă asta își dorește.
Am închis telefonul. Mă înfuria că soțul meu știa ceva atât de important, dar, în același timp, nu puteam ignora faptul că el mersese la tata și îl ascultase atunci când eu nu avusesem răbdare.
M-am întors în birou. Tata mă aștepta liniștit, cu mâinile așezate pe genunchi.
— De ce Mihai? am întrebat. De ce nu ai ales pe altcineva?
— Pentru că a venit la mine în fiecare săptămână, fără să-i cer. Mi-a reparat robinetul, m-a ajutat să duc lemnele în magazie și m-a însoțit la medic când am avut nevoie. Nu mi-a cerut nimic în schimb. Într-o zi, mi-a spus că ar trebui să vorbim despre cum mă voi descurca pe viitor. Atunci am hotărât să discut cu un notar.
— Și eu ce sunt, tată? Eu nu mai contez?
Nicolae a oftat.
— Ești fata mea și te iubesc. Dar nu pot să-ți dau dreptul să hotărăști totul în locul meu doar pentru că într-o zi vei moșteni ce rămâne. Casa aceasta este încă locul în care trăiesc. Nu vreau să plec de aici doar pentru că tu ai găsit un cumpărător.
Am vrut să mă apăr, să-i explic despre creditul nostru și despre cât de greu ne era. Dar, pentru prima dată, am înțeles că problemele mele financiare nu-mi dădeau dreptul să decid unde urma să-și petreacă tatăl meu bătrânețea.
— Nu am vrut să te rănesc, am spus încet.
— Dar m-ai rănit, Carmen. Ai venit cu un cumpărător și cu un loc la azil, de parcă eu nu mai eram în stare să spun ce vreau. Nici măcar nu m-ai întrebat dacă sunt pregătit să plec din casa în care am trăit cu mama ta.
Nu am avut un răspuns. Tata nu ridicase vocea și nu mă insultase. Tocmai de aceea cuvintele lui mă dureau atât de tare.
În săptămânile următoare, am discutat cu Mihai și am verificat împreună situația contractului. Am înțeles că el își asumase obligații reale față de tata, nu primise o promisiune vagă. Am discutat și cu un avocat, ca să înțelegem efectele actului și responsabilitățile fiecăruia. Nu puteam să presupun că documentul rezolva automat orice problemă viitoare, dar nici nu mai puteam pretinde că tata nu avusese dreptul să decidă.
Am renunțat la vânzarea pe care o pregătisem fără acordul lui. A trebuit să discut cu agentul imobiliar și să-i explic că proprietarul nu dorea să vândă. Am fost nevoită să recunosc și față de Mihai că încercasem să rezolv problemele noastre folosindu-mă de casa tatălui meu.
Nu mi-a fost ușor. Ratele au rămas de plătit, iar grijile noastre financiare nu au dispărut. Am început să caut alte soluții, fără să mai pun viitorul meu în sarcina unui om care nu-mi ceruse să-l întrețin.
Într-o duminică, am mers singură la tata. Am găsit-l în grădină, verificând răsadurile de roșii. M-am apropiat și l-am întrebat dacă avea nevoie de ajutor.
— Dacă ai timp, poți să mă ajuți să leg roșiile, mi-a răspuns. Dar numai dacă vrei. Nu vreau să-ți stric programul.
Am luat sfoara și m-am așezat lângă el. Am lucrat în liniște câteva minute, apoi i-am spus că îmi pare rău pentru felul în care mă purtasem.
— Nu pot să-ți promit că n-o să mai greșesc niciodată, tată. Dar nu voi mai lua decizii despre viața ta fără să te întreb.
Nicolae a încuviințat. Nu m-a iertat printr-o îmbrățișare spectaculoasă și nici nu mi-a spus că totul fusese uitat. Mi-a cerut doar să mai vin, să stăm de vorbă și să nu transformăm fiecare întâlnire într-o discuție despre casă.
Am plecat în acea după-amiază fără acte de vânzare și fără bani în plus pentru ratele noastre. Dar am plecat cu o înțelegere pe care ar fi trebuit s-o am de la început: tatăl meu nu era o proprietate care trebuia administrată în locul lui, ci un om care avea dreptul să-și aleagă singur viitorul.