Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Alexandru, bună dimineața! am auzit vocea tatălui meu prin telefon. S-a întâmplat ceva? Sper că tinerii sunt bine.
— Sunt bine, nea Gheorghe. Dar am o problemă la o lucrare și dumneavoastră sunteți singurul om despre care știu sigur că mă poate ajuta. Vă amintiți de terenul de lângă Slatina, unde am fost împreună acum câțiva ani?
Am rămas în pragul camerei, cu o cutie de cadouri în brațe. Socrul meu îl cunoștea pe tata? Fuseseră împreună undeva? Nu înțelegeam nimic.
Alexandru a închis telefonul după ce au stabilit să se întâlnească a doua zi. Când m-a văzut în ușă, a zâmbit.
— Andreea, ce bine că ai venit! Voiam să te întreb dacă tatăl tău a ajuns cu bine acasă. Nu l-am văzut aseară la nuntă și mi-a părut rău.
Am simțit cum mi se încălzesc obrajii.
— A fost obosit de pe drum. A preferat să stea puțin în mașină.
Alexandru m-a privit nedumerit.
— În mașină? Toată noaptea?
N-am răspuns. Socrul meu a lăsat telefonul pe masă și s-a apropiat.
— Andreea, tatăl tău este un om pe care îl respect enorm. Nu înțeleg de ce n-a intrat în sală.
— Îl cunoașteți de mult? am întrebat, încercând să-mi ascund tulburarea.
— De aproape cincisprezece ani. Și dacă nu era el, probabil că firma mea nu ar fi ajuns unde este astăzi.
Am rămas fără cuvinte. Alexandru conducea o companie de construcții cu zeci de angajați. Tata era un tractorist dintr-un sat din Olt. Nu-mi puteam imagina ce legătură exista între ei.
— Acum cincisprezece ani, a început socrul meu, firma mea era mult mai mică. Aveam un contract pentru amenajarea unui teren industrial lângă Slatina. Lucrările mergeau prost, utilajele se defectau, iar noi pierdeam bani în fiecare zi.
Alexandru s-a așezat și mi-a făcut semn să iau loc.
— Tatăl tău lucra atunci la o exploatație agricolă din apropiere. Avea experiență cu utilajele grele și cunoștea fiecare drum de acces din zonă. Când unul dintre oamenii mei l-a rugat să ne ajute, a venit după programul lui și a stat până târziu ca să găsim o soluție.
— Tata nu mi-a povestit niciodată.
— Nu mă miră. Nu este omul care să se laude. Ne-a ajutat să organizăm accesul utilajelor, ne-a pus în legătură cu oameni care aveau echipamente potrivite și ne-a arătat unde greșiserăm cu pregătirea terenului. Am reușit să recuperăm întârzierile și să terminăm lucrarea.
Am încercat să-mi amintesc perioada aceea. Eram la liceu, iar tata venea uneori acasă foarte târziu. Îmi spunea că avusese de ajutat niște oameni la o lucrare. Nu-l întrebasem niciodată mai mult.
— Dar asta nu e tot, a continuat Alexandru. După câțiva ani, când am vrut să extindem activitatea în județul Olt, l-am rugat din nou să ne ajute. Nu cu bani, ci cu experiența lui. Cunoștea terenurile, oamenii și problemele pe care noi, veniți de la București, nu le vedeam.
— Și acum îl sunați pentru același lucru?
— Da. Avem o lucrare nouă și trebuie să discutăm cu cineva care cunoaște zona. Tatăl tău nu are studii universitare, dar are o experiență pe care eu o prețuiesc. Sunt lucruri pe care nu le înveți dintr-un birou.
Mi-am coborât privirea spre mâinile mele. Cu o zi înainte, mă rușinasem de mâinile crăpate ale tatălui meu. Acum aflam că tocmai acele mâini muncite aparțineau unui om pe care socrul meu îl considera demn de respect.
— De ce nu mi-ați spus că îl cunoașteți?
Alexandru a ridicat din umeri.
— Știam că ești din Olt și că tatăl tău a lucrat în agricultură, dar nu făcusem legătura. Când am văzut numele lui pe lista invitaților, l-am sunat. Mi-a spus că vine cu mașina. Am vrut să-l salut la nuntă, dar nu l-am găsit.
În acel moment, Vlad a intrat în cameră. Ne-a văzut fețele și s-a oprit.
— Ce s-a întâmplat?
Alexandru s-a întors spre fiul lui.
— Încerc să înțeleg de ce socrul tău a stat toată noaptea în parcare, în loc să fie lângă voi la nuntă.
Vlad m-a privit surprins.
— Andreea, mi-ai spus că tatăl tău era obosit și că voia să se odihnească. Ce s-a întâmplat de fapt?
Am simțit că nu mai aveam unde să mă ascund.
— Eu i-am cerut să rămână în mașină, am mărturisit. Mi-a fost teamă că o să pară nepotrivit printre invitați. Costumul lui era vechi și… nu voiam să fie judecat.
Vlad a rămas nemișcat.
— I-ai cerut tatălui tău să stea afară la propria ta nuntă?
Am dat din cap, fără să-l pot privi.
— Și l-ai lăsat acolo până dimineață?
— I-am promis că mă întorc după el. Dar au început fotografiile, dansul, invitații… și n-am mai ieșit.
Alexandru s-a ridicat încet.
— Andreea, știi ce mi-a spus tatăl tău când l-am sunat azi? M-a întrebat dacă voi doi sunteți bine. Nu mi-a reproșat nimic. Nici măcar nu mi-a spus că a stat în mașină.
Mi-au dat lacrimile.
— Mi-a fost rușine de el, am șoptit.
— Și mie mi-ar fi rușine, a răspuns Vlad, dar nu de omul care a muncit să te crească. Mi-ar fi rușine de felul în care l-ai tratat.
Nu a țipat. Tocmai asta m-a durut cel mai tare. M-a privit cu o dezamăgire pe care nu i-o mai văzusem niciodată.
— Tata te-a crescut singur după moartea mamei tale, a continuat el. Știu cât a muncit pentru tine. Cum ai putut să crezi că eu sau părinții mei ne-am fi rușinat de el?
Am început să plâng. Nu aveam nicio explicație care să mă scuze. Nimeni nu-mi ceruse să-mi ascund tatăl. Eu inventasem singură rușinea aceea, convinsă că oamenii cu bani îi disprețuiesc pe cei care muncesc cu mâinile.
— Vreau să merg la el, am spus.
— Atunci mergem, a răspuns Vlad. Dar nu te aștepta să rezolvi totul cu o îmbrățișare.
A doua zi am plecat împreună spre satul din Olt. Alexandru urma să vină separat, pentru întâlnirea pe care o stabilise cu tata. Eu nu i-am spus că mergem. Voiam să-l privesc în ochi și să-i cer iertare fără să pregătesc un discurs.
L-am găsit în curte, lângă tractorul lui vechi. Purta salopeta de lucru și încerca să repare o piesă. Când ne-a văzut coborând din mașină, și-a șters mâinile pe o cârpă și a zâmbit.
— Ia uite cine a venit! Tinerii însurăței! Hai, intrați, că pun ceva pe masă!
M-am apropiat și i-am prins mâinile. Erau aspre, cu pielea crăpată și urme de muncă pe care niciun săpun nu le putea șterge complet.
— Tată, iartă-mă!
El m-a privit nedumerit.
— Pentru ce, fata tatii?
— Pentru că te-am lăsat în mașină. Pentru că mi-a fost rușine cu tine. Pentru că te-am făcut să crezi că nu ești destul de bun ca să stai lângă mine în ziua nunții.
Zâmbetul i-a dispărut. Și-a retras încet mâinile și s-a așezat pe banca de lângă casă.
— Andreea, eu am știut de ce m-ai lăsat afară, a spus el. Nu sunt atât de prost pe cât crezi. Am văzut cum te uitai la costumul meu și cum te-ai ferit când am vrut să te îmbrățișez.
Am izbucnit în plâns.
— De ce n-ai plecat, tată?
— Pentru că era nunta fetei mele. Am sperat că poate, la un moment dat, o să mă chemi înăuntru. Am stat și am așteptat. Când s-a făcut dimineață, am înțeles că nu mai aveai nevoie de mine acolo.
Vlad s-a apropiat și s-a așezat lângă el.
— Nea Gheorghe, eu nu am știut nimic. Dacă aș fi știut, veneam personal să vă iau din parcare.
— Știu, băiete. Nu am nimic cu tine. Dar cu fata mea trebuie să lămuresc ceva.
Tata s-a întors spre mine.
— Andreea, eu n-am avut școală multă și nici bani de haine scumpe. Dar tot ce am făcut în viață am făcut cinstit. Nu mi-a fost niciodată rușine de munca mea. Și nu vreau să-mi fie rușine acum, la bătrânețe, doar ca să te simți tu bine printre oameni bogați.
Am încercat să-l îmbrățișez, dar el m-a oprit blând.
— Lasă-mă să termin. Te iubesc, ești copilul meu. Dar m-ai rănit mai tare decât îți imaginezi. Nu pot să mă prefac că n-a fost nimic.
Am dat din cap. Pentru prima dată, nu i-am cerut să mă liniștească. L-am ascultat.
După puțin timp a sosit Alexandru. Tata l-a întâmpinat cu o strângere de mână, iar cei doi au început să discute despre lucrarea din apropiere. Socrul meu îi arăta câteva planuri și îi cerea părerea despre accesul utilajelor și despre teren.
L-am privit pe tata explicând calm, cu degetul pe o schiță, unde se putea intra cu mașinile grele și ce probleme ar fi putut apărea după ploi. Alexandru îl asculta atent și îi punea întrebări.
Nu era un om bogat ascuns sub haine de muncitor. Nu avea o avere secretă și nici nu conducea vreo companie. Era exact omul pe care îl cunoscusem toată viața: un tractorist priceput, respectat pentru experiența și cinstea lui.
Atunci am înțeles cât de nedreaptă fusese rușinea mea.
Înainte să plecăm, tata m-a condus până la poartă. Nu mă iertase încă pe deplin, dar acceptase să mai vorbim.
— Tată, vreau să facem niște fotografii împreună, i-am spus. Nu ca să înlocuiesc pozele de la nuntă. Știu că ziua aceea nu se mai întoarce. Vreau doar să am fotografii cu tine, așa cum ești.
El m-a privit câteva clipe.
— Atunci vino duminică. Facem o poză aici, în curte, lângă tractor. Și să nu-mi ceri să-mi ascund mâinile.
— Nu-ți voi mai cere niciodată asta.
În duminica următoare am venit din nou, împreună cu Vlad. Tata ne-a primit în curte, îmbrăcat într-o cămașă curată, cu mânecile suflecate. Am făcut câteva fotografii lângă tractor, apoi ne-am așezat la masă.
Nu am reparat într-o săptămână răul făcut. Au urmat discuții grele și momente în care tata încă părea retras. Dar am început să-l vizitez mai des, să-l ascult și să nu mai ascund nimănui de unde veneam.
Una dintre fotografiile făcute în curtea lui am așezat-o în sufrageria noastră, lângă fotografia de la nuntă. În ea, tata zâmbea cu mâinile sprijinite pe tractor, iar eu stăteam lângă el, ținându-l de braț.
De fiecare dată când o privesc, îmi amintesc că omul pe care l-am lăsat o noapte întreagă într-o mașină era același om care nu mă lăsase niciodată singură când avusesem nevoie de el.
Și că respectul pe care îl căutasem printre oamenii importanți îl avusesem dintotdeauna acasă, în mâinile crăpate de muncă ale tatălui meu.