Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Nea Sandu, dacă e vorba despre mama, te rog să mă ierți, dar nu mai am putere să discut despre ea, i-am spus, sprijinindu-mă de portiera mașinii.
Bătrânul m-a privit câteva clipe, apoi a deschis larg poarta.
— Nu despre maică-ta vreau să vorbim, Ionuț. Despre tine. Dar mai întâi intră să mănânci ceva. Arăți de parcă n-ai dormit de o săptămână.
Am vrut să refuz, însă mirosul de ciorbă care venea din bucătăria lui mi-a amintit că în ultimele două zile trăisem aproape numai cu covrigi și cafea.
Nea Sandu locuia singur de când îi murise soția. Fusese maistru constructor, iar acum, la 74 de ani, încă își îngrijea gospodăria cu aceeași disciplină cu care condusese odinioară echipele de muncitori.
Mi-a pus în față o farfurie cu ciorbă de fasole și o bucată de pâine proaspătă. A așteptat să mănânc câteva linguri, apoi s-a așezat în fața mea.
— Te-am văzut plecând cu bagajul, a început el. Și te-am văzut acum două nopți dormind în mașină, lângă benzinăria de la ieșirea din oraș. Am trecut pe acolo când mă întorceam de la nepotul meu.
Mi-am coborât privirea.
— N-am unde să mă duc, nea Sandu. Apartamentul meu e doar un vis. Am muncit zece ani pentru el și acum nu mai am nimic.
— Ai mâinile tale, băiete. Și meseria. Alea nu ți le-a luat nimeni.
Am zâmbit amar.
— Cu meseria nu-mi cumpăr mâine o casă.
— Nu. Dar poți să începi să-ți construiești iar viața. Ascultă-mă până la capăt.
Mi-a povestit că, după pensionare, păstrase un teren de aproape o mie de metri pătrați la marginea Piteștiului. Pe teren se afla o clădire veche, cu două încăperi mari și o magazie, unde funcționase cândva atelierul lui de reparații.
— De cinci ani stă închis, mi-a spus. Acoperișul trebuie reparat, instalația electrică verificată și curtea curățată. Eu nu mai am putere să mă ocup. M-am gândit să-l închiriez, dar n-am găsit pe cineva în care să am încredere.
— Și ce legătură are asta cu mine?
— Vreau să-ți propun să-l folosești ca bază pentru o mică firmă de renovări. Nu-ți dau terenul și nu-ți promit vreo avere. Îți ofer spațiul fără chirie în primele șase luni, dacă îl pui la punct și îl întreții. După aceea stabilim o chirie pe care să ți-o permiți. Facem totul în scris.
Am rămas cu lingura în mână. Nu mă așteptasem la o asemenea propunere.
— Nea Sandu, eu n-am bani nici pentru materiale. Și nici nu știu dacă vreau să rămân în România.
— Nu trebuie să hotărăști astăzi. Dar știu cum lucrezi. Te-am văzut când ai reparat acoperișul mamei tale și când ai ajutat vecinii fără să ceri nimic. Iar dacă ai rezistat zece ani pe șantierele din Italia, cred că poți conduce câteva lucrări și aici.
Nu mi-a cerut să-i răspund imediat. Mi-a arătat camera de oaspeți și mi-a spus că puteam dormi acolo câteva nopți, până îmi puneam gândurile în ordine.
În seara aceea, pentru prima dată după plecarea din casa părintească, am dormit într-un pat adevărat.
A doua zi am mers împreună să vedem atelierul. Era prăfuit, cu tencuiala căzută pe alocuri, dar avea o curte încăpătoare, acces pentru o dubă și suficient spațiu pentru scule. Am început instinctiv să calculez ce lucrări erau necesare.
— Acoperișul se poate repara. Pereții trebuie curățați, iar instalația electrică trebuie verificată de un electrician autorizat, i-am spus.
Nea Sandu a zâmbit.
— Vezi? Deja vorbești ca un om care are treabă.
Am acceptat să încercăm. Am stabilit în scris condițiile folosirii spațiului și ce lucrări urma să fac în schimbul perioadei fără chirie. Bătrânul a plătit materialele pentru reparațiile clădirii, iar eu am contribuit cu munca mea.
În paralel, l-am sunat pe Marco, fostul meu șef din Italia. I-am explicat că voiam să rămân o vreme în România și l-am întrebat dacă îmi putea recomanda câteva scule la mâna a doua. Mi-a oferit posibilitatea să cumpăr în rate uneltele pe care nu le mai folosea firma lui. Nu era un cadou și nici o soluție miraculoasă, dar îmi permitea să încep fără o investiție uriașă.
În primele săptămâni am muncit aproape singur. Am curățat curtea, am reparat ușile și am pregătit atelierul. Nea Sandu mă ajuta cu sfaturi, iar seara stăteam amândoi pe bancă și discutam despre lucrările pe care le-aș fi putut accepta.
Primul client a fost un fost coleg al bătrânului, care avea nevoie de repararea unei terase. Apoi am primit o lucrare mică de renovare a unei băi. Nu câștigam mult, dar fiecare sumă era a mea și știam exact pentru ce muncisem.
Între timp, mama mă sunase de câteva ori. Nu răspunsesem. Nu pentru că voiam s-o pedepsesc, ci pentru că nu știam ce i-aș fi putut spune fără să izbucnesc.
După aproape două luni, a venit la atelier împreună cu Cătălin. I-am văzut coborând din mașină în timp ce descărcam niște plăci de gips-carton.
— Ionuț, mamă, de ce nu ne-ai spus unde ești? a întrebat ea. Am auzit de la vecini că te-ai apucat de renovări.
Am lăsat plăcile jos și mi-am șters mâinile.
— Pentru că nu voiam să discutăm până nu mă linișteam.
Cătălin a privit clădirea și sculele așezate lângă perete.
— Frumos te-ai aranjat. Se pare că tot te-ai descurcat, cum a zis mama.
Replica lui m-a durut, dar de data aceasta nu mi-am pierdut cumpătul.
— Da, Cătălin. Mă descurc. Dar asta nu înseamnă că aveați dreptul să-mi luați economiile.
Mama a oftat.
— Iar începi cu banii? A fost nunta fratelui tău. Ce voiai, să-l lăsăm fără petrecere?
— Voiam să mă întrebați înainte să cheltuiți banii mei. Atât. Și vreau să știu exact unde au ajuns cei 65.000 de euro.
— Nu mai avem suma aceea, a spus Cătălin. Restaurantul, formația și restul au costat enorm. Dar am primit și daruri de la invitați.
M-am uitat direct la el.
— Atunci de ce nu folosești o parte din banii primiți la nuntă ca să-mi restitui ce ai cheltuit din economiile mele?
Cătălin a rămas tăcut. Mama s-a grăbit să intervină, spunând că tinerii aveau rate, cheltuieli și planuri de viitor.
— Și eu aveam planuri, mamă. Zece ani am avut un singur plan: să-mi cumpăr casa mea. Voi l-ați cheltuit într-o singură zi, fără să mă întrebați.
Le-am spus că nu mai acceptam explicația că fratele meu era mai slab și că eu puteam munci încă zece ani. Le-am cerut o evidență a banilor folosiți și un plan realist de restituire. Nu mă așteptam să primesc totul imediat, dar nici nu aveam să mă prefac că nu se întâmplase nimic.
— Dacă vreți să discutăm serios, veniți cu socotelile și cu o propunere concretă. Până atunci, nu mai avem ce vorbi despre bani.
Mama a început să plângă. Mi-a spus că nu mă mai recunoștea, că devenisem rece și că banii nu ar trebui să despartă frații.
— Nu banii ne-au despărțit, mamă. Faptul că ați hotărât în locul meu și m-ați dat afară când am cerut explicații ne-a adus aici.
Au plecat fără să ne împăcăm.
În lunile următoare, am continuat să lucrez. Am înregistrat activitatea în mod legal, am colaborat cu un electrician autorizat pentru lucrările care necesitau calificarea lui și am început să primesc recomandări de la clienți mulțumiți. Nu toate lunile au fost bune. Uneori aveam lucrări prea puține, alteori întârziau plățile. Dar pentru prima dată după zece ani, simțeam că muncesc pentru ceva ce construiesc eu, nu pentru o promisiune ținută de altcineva.
Nea Sandu nu mi-a cerut niciodată să-i fiu recunoscător în fiecare zi. Îmi spunea doar să-mi respect înțelegerile și să nu promit clienților lucruri pe care nu le puteam face.
După șase luni, am început să-i plătesc chiria stabilită. Mi-a întins prima chitanță și mi-a strâns mâna.
— Acum ești pe picioarele tale, băiete. Restul depinde de tine.
Într-o duminică, Cătălin a venit singur la atelier. Nu purta costumul scump de la nuntă și nici nu mai avea aerul acela superior.
— Am vorbit cu mama, mi-a spus. Am început să pun bani deoparte. Nu pot să-ți dau totul acum, dar vreau să-ți restitui partea pe care am folosit-o pentru nuntă.
Mi-a arătat un calcul cu cheltuielile și o propunere de plată în rate. I-am spus că trebuia să verificăm împreună toate sumele, inclusiv banii pe care îi trimisesem direct pentru cadoul de nuntă, ca să nu amestecăm lucrurile.
— Nu vreau promisiuni doar ca să mă liniștești, Cătălin. Vreau să vă asumați ce ați făcut.
— Știu. Am greșit. M-am bucurat de nuntă fără să mă întreb din ce bani era plătită. Și când ai aflat, m-am purtat de parcă tu erai vinovat.
Nu l-am iertat pe loc. Dar am acceptat să stabilim în scris o înțelegere de restituire, după verificarea sumelor. Mama a fost nevoită să participe și ea la discuție, pentru că prin contul ei trecuseră economiile mele și ea hotărâse să le folosească.
Nu mi-am recuperat peste noapte cei 65.000 de euro. Au început să-mi restituie bani în tranșe, iar eu am păstrat evidența fiecărei plăți. Pentru restul sumei am cerut sfatul unui avocat, ca să înțeleg ce opțiuni aveam dacă înțelegerea nu era respectată.
Între timp, afacerea mea a continuat să crească încet. Am angajat un ajutor pentru lucrările mai mari și am început să economisesc din nou. Nu mai trimiteam banii nimănui să mi-i păstreze. Îi puneam deoparte într-un cont pe numele meu.
Într-o seară, după ce terminasem o lucrare, m-am așezat cu nea Sandu pe banca din curte. Bătrânul mi-a adus două pahare cu apă rece și m-a întrebat dacă mai vreau să plec în Italia.
— Nu acum, i-am răspuns. Poate că într-o zi voi merge în vizită la foștii colegi. Dar deocamdată vreau să rămân aici.
— Și casa?
Am privit spre atelierul luminat, spre duba mea de lucru și spre curtea pe care o curățasem cu mâinile mele.
— O să vină și casa. Nu mâine și poate nici anul viitor. Dar de data asta o să știu că fiecare leu pus deoparte rămâne acolo unde l-am pus eu.
Nea Sandu a zâmbit și a dat din cap.
În noaptea aceea, când am încuiat atelierul, mi-am amintit de cele trei nopți dormite în mașină. Atunci crezusem că pierdusem totul: banii, casa pe care o visasem și familia în care avusesem încredere.
Nu-mi recuperasem încă toate economiile și nici relația cu mama nu mai era cea de dinainte. Dar aveam o muncă a mea, un loc în care eram respectat și libertatea de a-mi hotărî singur viitorul.
Am stins lumina și am plecat spre camera pe care o închiriasem în apropiere. A doua zi aveam de terminat o renovare și de pregătit o ofertă pentru un client nou.
Pentru prima dată după mulți ani, nu mă mai întorceam acasă doar ca să dorm înainte de următoarea zi de muncă pentru visul altcuiva. Îmi construiam, pas cu pas, propria viață.