Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Doamnă Rodica, vă rog să mai rămâneți câteva minute, a spus notarul înainte să apuc să deschid ușa. Mai avem un lucru de clarificat.
Cezarina a oftat zgomotos.
— Domnule notar, ce mai este? Am înțeles împărțeala. Eu primesc casa, mașina și banii, Rodica primește cutia. Marcel are o întâlnire și nu putem sta aici toată ziua.
Notarul și-a potrivit ochelarii.
— Tocmai de aceea vă rog să aveți răbdare. Dispozițiile pe care le-am citit nu sunt singurele documente lăsate de mama dumneavoastră.
M-am întors încet spre birou. Cezarina și-a îndreptat spatele.
— Cum adică? Mai există un testament?
— Există un testament ulterior, autentificat în urmă cu opt luni, care privește alte bunuri. Mama dumneavoastră mi-a cerut să vă explic separat situația lor. Cutia cu rețete are o semnificație personală pentru această discuție.
Am așezat cutia verde pe birou. Notarul m-a rugat să o deschid și să caut rețeta de chec cu nucă, cea pe care mama o pregătea în fiecare duminică.
Am ridicat capacul. Mirosul de vanilie și hârtie veche m-a lovit atât de puternic, încât pentru o clipă am avut impresia că mama era din nou lângă mine, în bucătărie.
Am răsfoit cartonașele îngălbenite până am găsit rețeta. Era scrisă cu creionul, în literele ei mici și ordonate.
Pe spate se afla o propoziție pe care nu o observasem niciodată: „Rodica, întreabă de economiile pe care le-am pus deoparte pentru zilele grele.”
— Ce economii? am întrebat.
Notarul a deschis un alt dosar.
— Mama dumneavoastră a avut un portofoliu de economii și investiții, administrat separat de conturile obișnuite. Potrivit documentelor bancare, valoarea lui era de aproximativ 650.000 de lei la ultima evaluare.
Marcel a lăsat telefonul pe masă. Cezarina s-a aplecat brusc înainte.
— Șase sute cincizeci de mii? Mama? De unde avea asemenea bani?
— Din economii acumulate de-a lungul anilor, dintr-o moștenire primită de la o mătușă și din investiții făcute treptat, a explicat notarul. Proveniența sumelor este documentată.
Mi-am amintit că mama ținea mereu un caiet cu socoteli. Nu cumpăra nimic fără să compare prețurile și păstra fiecare leu care îi rămânea. Știam că primise cândva bani din vânzarea unui teren moștenit, dar nu mă întrebasem niciodată ce făcuse cu ei.
— Și cui i-a lăsat? a întrebat Cezarina, cu vocea schimbată.
Notarul a privit documentul.
— Prin testamentul ulterior, mama dumneavoastră a dispus ca aceste active să-i revină Rodicăi, în limitele permise de lege și cu respectarea drepturilor succesorale ale ambelor fiice.
Am rămas nemișcată. Nu mă așteptasem să primesc bani. După șase ani petrecuți lângă patul mamei, mă obișnuisem să mă gândesc doar la medicamente, consultații și zilele în care reușea să mănânce singură.
Cezarina s-a ridicat.
— Nu accept! Eu am primit 280.000 de lei, iar ea primește 650.000? Vreau să verificăm totul!
— Aveți acest drept, a răspuns notarul. Vom stabili masa succesorală, vom verifica actele și vom calcula inclusiv rezervele succesorale. Nimeni nu vă cere să acceptați o împărțire fără să înțelegeți consecințele juridice.
Marcel a încercat să intervină, dar notarul i-a explicat că discuția privea în primul rând drepturile celor două surori.
Înainte să plecăm, mi-a înmânat și o scrisoare personală lăsată de mama, separată de documentele juridice.
Am recunoscut imediat scrisul ei.
„Rodica, fata mamei, știu cât ai renunțat pentru mine. Te-am văzut plecând de la serviciul pe care îl iubeai, te-am văzut nedormită și obosită, dar niciodată nu mi-ai cerut ceva în schimb.
Nu pot să-ți dau înapoi cei șase ani. Nici banii nu pot plăti grija unui copil. Dar vreau să ai libertatea de a-ți începe din nou viața, fără să depinzi de nimeni.
Cezarinei i-am lăsat casa și bunurile pe care le-am considerat potrivite pentru ea. Te rog să nu vă urâți pentru ceea ce am strâns. Mi-aș dori să vă amintiți că ați fost surori înainte să existe vreo moștenire.
Iar cutia cu rețete să o păstrezi. Tu ai fost singura care a stat lângă mine când găteam și care a înțeles că unele lucruri se fac cu răbdare și dragoste.”
Am lăsat scrisoarea pe masă și am început să plâng. Nu pentru bani, ci pentru că mama observase tot ceea ce eu crezusem că trecuse neînsemnat.
Cezarina stătea lângă fereastră. Nu mai râdea.
— Rodica, a spus încet, eu chiar am crezut că mama te-a lăsat fără nimic.
— Știu. Te-am auzit râzând.
Nu mi-a răspuns.
În lunile următoare, am clarificat succesiunea cu ajutorul notarului și al unor avocați. Cezarina a cerut verificarea documentelor, iar eu nu m-am opus. Testamentul a fost analizat, drepturile noastre au fost calculate și am încheiat o înțelegere legală care respecta atât dispozițiile mamei, cât și drepturile succesorale obligatorii.
După regularizarea sumelor și a bunurilor, Cezarina a păstrat casa, autoturismul și o parte importantă din economiile lăsate de mama. Eu am primit portofoliul de investiții, cu ajustările financiare stabilite prin înțelegerea succesorală. Valoarea care mi-a revenit a fost suficientă pentru a-mi reconstrui viața fără să mai trăiesc cu grija zilei de mâine.
Nu am cumpărat imediat o casă mare și nici nu am început să cheltuiesc fără măsură. Am achitat datoriile pe care le acumulasem în perioada în care o îngrijisem pe mama și mi-am închiriat un apartament mic în Cluj-Napoca, aproape de locul unde lucrasem înainte.
Am reluat legătura cu foștii colegi și am acceptat un post cu program redus într-un centru de consiliere nutrițională pentru copii. După atâția ani în care fiecare zi fusese organizată în jurul nevoilor mamei, aveam din nou timp să mă gândesc la mine.
Cu Cezarina am vorbit rar la început. Îmi trimitea mesaje scurte, întrebându-mă dacă sunt bine, dar nu știam cum să răspund fără să-mi amintesc râsul ei din biroul notarului.
Într-o duminică, a venit la Cluj fără Marcel. Avea în mână o tavă acoperită cu un prosop curat.
— Am încercat să fac checul mamei, mi-a spus. Nu știu dacă mi-a ieșit.
Am invitat-o înăuntru. Checul era puțin ars pe margini și se lăsase la mijloc. L-am tăiat și am pus două felii pe farfurii.
— Rodica, îmi pare rău că am râs de tine la notar. Știam cât ai muncit pentru mama și totuși m-am bucurat când am crezut că eu primesc mai mult.
Am privit-o câteva clipe.
— Nu m-a durut că ai primit casa, Cezarina. M-a durut că ai considerat cei șase ani ai mei lângă mama un motiv de batjocură.
Sora mea și-a șters ochii.
— Știu. Și nu am nicio scuză.
Nu ne-am îmbrățișat imediat și nici nu am pretins că totul fusese uitat. Am stat la masă, am mâncat checul și am vorbit despre mama, despre copilărie și despre lucrurile pe care nu ni le mai spuseserăm de ani întregi.
La plecare, Cezarina m-a întrebat dacă aș vrea să vin uneori la Bistrița, să gătim împreună în bucătăria mamei.
— Poate într-o duminică, i-am răspuns. Dar de data aceasta să speli tu vasele.
A râs, iar pentru prima dată râsul ei nu m-a mai durut.
În seara aceea, am așezat cutia metalică verde pe raftul din bucătăria mea. Am deschis-o și am scos rețeta de chec, cu colțurile îngălbenite și urmele de făină rămase pe hârtie.
Mama îmi lăsase suficient cât să nu mai fiu nevoită să renunț la viața mea pentru a supraviețui. Dar cutia aceea avea să rămână lucrul pe care îl prețuiam cel mai mult.
Pentru că, dintre toate lucrurile primite în ziua succesiunii, era singurul care încă mirosea a bucătăria mamei și a duminicile în care eram amândouă acasă.