Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Nașa Lumi mi-a spus, mami! a răspuns Daria, zâmbind. Mi-a dat și un cadou pentru că o să fiu soră mai mare!
Am simțit cum mi se strânge stomacul. În jurul nostru, cei treizeci de invitați amuțiseră. Ciprian a făcut un pas spre fetiță, dar i-am pus ușor mâna pe umăr.
— Ce cadou, iubita mea?
Daria a băgat mâna în buzunarul rochiței și a scos o cutiuță roz, din catifea.
— Uite! Nașa mi-a zis să nu ți-l arăt până după petrecere. Dar eu am vrut să vezi și tu!
Luminița și-a acoperit fața cu palmele.
— Nicoleta, te rog, nu deschide acum!
Am ridicat capacul. Înăuntru era un lănțișor argintiu, cu un medalion pe care scria „Sora mai mare”. Sub el se afla o fotografie mică, împăturită.
Am desfăcut-o. Era o ecografie, iar în partea de sus apărea numele Luminiței.
Pe spate, cu scrisul pe care îl cunoșteam de doisprezece ani, Ciprian notase: „Îi spunem Nicoletei după petrecere. Daria deja se bucură.”
Am ridicat privirea spre soțul meu.
— Ciprian, al cui este copilul?
N-a răspuns. Dar felul în care s-a uitat la Luminița mi-a spus mai mult decât orice cuvânt.
Am închis cutiuța și am luat-o pe Daria de mână.
— Iubita mea, nu ai făcut nimic rău. Vreau să știi asta.
Fetița m-a privit speriată.
— Mami, te-ai supărat pentru că am spus dorința?
— Nu, puiule. Tu ai spus ce credeai că este un lucru frumos. Adulții sunt cei care trebuie să explice ce se întâmplă.
Mama mea, Elisabeta, s-a apropiat și a luat-o pe Daria în brațe. I-am cerut să o ducă în casă și să stea cu ea, fără să o întrebe nimic despre cadou.
Apoi m-am întors spre invitați.
— Îmi pare rău, dar petrecerea se încheie aici. Vă mulțumesc că ați venit și vă rog să nu discutați cu Daria despre ce a spus. Este doar un copil.
Oamenii au început să plece în liniște. Câteva prietene m-au îmbrățișat, dar nu am avut putere să le explic nimic.
Când curtea s-a golit, i-am chemat pe Ciprian și Luminița în bucătărie.
Am pus cutiuța pe masă.
— Acum vreau adevărul. De cât timp sunteți împreună?
Ciprian și-a trecut mâna prin păr.
— Nicoleta, lucrurile sunt complicate. Nu am vrut să afli așa.
— Te-am întrebat de cât timp.
Luminița a început să plângă.
— De aproape opt luni, a șoptit.
M-am sprijinit de spătarul scaunului. Opt luni. În tot timpul acela, cumătra mea venise în casa mea, mâncase la masa noastră și îmi ascultase problemele.
— Și copilul?
Ciprian și-a coborât privirea.
— Luminița este însărcinată în aproape patru luni. Eu sunt tatăl.
Am simțit că mi se taie respirația.
— Tu ai botezat-o pe Daria, i-am spus Luminiței. Te-am ales nașă fiindcă te consideram sora mea. Cum ai putut să faci asta?
— Nu am plănuit să se întâmple, Nicoleta. La început doar vorbeam. Ciprian îmi spunea că vă certați și că se simte singur.
— Și tu ai hotărât să-l consolezi în patul lui?
Luminița a izbucnit în plâns. Ciprian s-a grăbit să intervină.
— Nu vorbi așa cu ea! Și eu sunt vinovat!
L-am privit lung.
— Fiica noastră plânge în camera ei, eu tocmai am aflat că mă înșeli cu nașa copilului, iar primul tău instinct este să o aperi pe Luminița?
N-a mai spus nimic.
Am luat lănțișorul dintre degete.
— Cine i-a dat Dariei cadoul?
— Eu, a recunoscut Luminița. Când ai intrat în casă după cuțitul de tort, am chemat-o puțin deoparte.
— Și de ce i-ai spus să păstreze secretul?
— Am crezut că, dacă se bucură de copil, o să fie mai ușor pentru toți.
Atunci am înțeles partea cea mai crudă a trădării lor. Nu le fusese suficient că mă mințiseră luni întregi. Încercaseră să-mi folosească propria fiică pentru a mă pune în fața unui fapt împlinit.
— Ați vrut ca Daria să se bucure, iar eu să mă simt vinovată dacă nu accept situația?
Niciunul n-a răspuns.
— Ciprian, în seara asta vreau să dormi în altă parte. Nu te împiedic să fii tatăl Dariei, dar nu vreau să continuăm discuția aici, cu ea în casă.
La început a protestat, spunând că locuința era și a lui. I-am răspuns că știam asta și că nu intenționam să-l evacuez cu forța. Îi ceream doar să ne ofere câteva zile de liniște.
În cele din urmă, a acceptat să plece la fratele lui. Luminița a ieșit înaintea lui, fără să mă privească.
După ce au plecat, am urcat în camera Dariei. Stătea în pat, cu rochița roz încă pe ea și cu ochii umflați de plâns.
— Mami, nașa a spus că o să fim o familie mai mare. Dar tu de ce ești tristă?
M-am așezat lângă ea și am luat-o în brațe.
— Pentru că tata și nașa au făcut niște lucruri care m-au rănit. Dar nu este vina ta. Nici dorința ta, nici cadoul, nici ce ai spus la petrecere nu au provocat asta.
— Tata mai este tata?
— Sigur că da, iubita mea. Și amândoi te iubim. Lucrurile dintre adulți se pot schimba, dar tu nu trebuie să alegi între noi.
A adormit cu mâna în mâna mea.
Luni dimineață am mers la un avocat. Am discutat despre divorț, despre locuință și despre stabilirea unui program de legături personale între Ciprian și Daria. Nu voiam să-l pedepsesc folosindu-mă de copil, dar nici să permit ca Luminița să continue să-i spună lucruri pe care eu nu le cunoșteam.
Am cerut ca, pentru o perioadă, întâlnirile Dariei cu tatăl ei să se desfășoare fără implicarea Luminiței, până când situația putea fi explicată copilului într-un mod potrivit vârstei. Ciprian a contestat inițial cererea, dar am ajuns la un program provizoriu prin acord, cu sprijin juridic.
Am păstrat cutiuța și fotografia ecografiei, însă nu le-am mai arătat Dariei. Ea nu trebuia să poarte povara dovezilor despre greșelile adulților.
În următoarele luni, am început și câteva ședințe de consiliere pentru Daria. Avea nevoie să înțeleagă că nu stricase aniversarea și că nu era responsabilă pentru despărțirea părinților.
Ciprian a încercat de mai multe ori să mă convingă să ne împăcăm. Îmi spunea că regretă, că fusese confuz și că nu voia să piardă familia.
— Nu ai pierdut familia într-o singură după-amiază, i-am spus. Ai făcut alegeri timp de opt luni. Și ai lăsat-o pe Luminița să o implice pe Daria.
Nu am acceptat să reluăm căsnicia. Am continuat procedura de divorț, iar după clarificarea bunurilor și a responsabilităților părintești, despărțirea a fost finalizată.
Luminița mi-a trimis o scrisoare în care își cerea iertare. Spunea că îi era dor de Daria și că spera să o las să-și îndeplinească în continuare rolul de nașă.
I-am răspuns o singură dată:
— Ai avut încrederea mea și a copilului meu. Ai ales să o folosești ca să ascunzi o relație cu soțul meu. Nu îți interzic să-ți trăiești viața, dar nu mai poți avea același loc în a noastră.
După aceea, nu am mai căutat-o.
La câteva luni după divorț, Daria a început să fie din nou veselă. Mergea la grădiniță, se juca împreună cu prietenele și petrecea timp cu tatăl ei conform programului stabilit. Nu îi vorbeam urât despre Ciprian și nu îi ceream să-mi povestească ce făcea la el.
Într-o după-amiază, am găsit într-un sertar o lumânare roz rămasă de la tortul aniversării. Am ținut-o câteva clipe în palmă, amintindu-mi de curtea plină de invitați și de dorința pe care Daria o spusese cu atâta bucurie.
Fiica mea nu stricase petrecerea. Nu distrusese căsnicia și nu provocase niciuna dintre minciunile pe care le descoperisem.
Fusese doar un copil de șase ani, care crezuse că un secret despre un bebeluș era o veste frumoasă.
Am pus lumânarea într-o cutie cu amintirile ei și am coborât în bucătărie. Daria desena la masă, iar când m-a văzut, mi-a întins o foaie.
— Uite, mami! Suntem noi două, în grădină. Și aici e tortul meu!
Am privit desenul. Eram amândouă zâmbitoare, ținându-ne de mână.
— E foarte frumos, iubita mea.
— La anul putem să facem iar petrecere?
Am îmbrățișat-o.
— Sigur că da. Și o să fie o zi frumoasă.
Nu știam cum avea să arate fiecare an care urma, dar un lucru era hotărât: nu aveam să-i mai permit nimănui să folosească încrederea copilului meu pentru a ascunde minciunile adulților.
Ciprian rămânea tatăl Dariei, iar copilul pe care îl aștepta Luminița nu avea nicio vină. Dar căsnicia mea se încheiase, iar prietenia de douăzeci de ani cu propria cumătră nu mai putea fi reparată printr-o simplă cerere de iertare.
În seara aceea, am lipit desenul Dariei pe frigider. Era prima imagine a familiei noastre în care nu mai încercam să păstrez aparențele pentru nimeni.
Eram doar eu și fetița mea, în casa noastră, pregătite să mergem mai departe.