Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mamă, nu te scoate nimeni din casă, a răspuns Alexandru, fără să mă privească în ochi. Larisa doar încearcă să găsească o soluție bună pentru toată lumea.
— Pentru toată lumea? am repetat. Atunci spune-mi și mie cine v-a cerut să găsiți o altă locuință pentru mine.
Larisa a lăsat microfonul pe masa mirilor și s-a apropiat.
— Victoria, nu trebuie să vă supărați. Părinții mei au nevoie de mai mult spațiu, iar dumneavoastră aveți o casă uriașă, cu o anexă în care nu locuiește nimeni. Ne-am gândit că ar fi păcat să rămână nefolosită.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Părinții tăi? Ce legătură au părinții tăi cu locuința mea?
Alexandru și-a trecut mâna peste frunte.
— Mamă, Gheorghe și Florentina și-au vândut casa. Au nevoie de un loc unde să stea până își rezolvă situația. Le-am spus că pot folosi anexa de oaspeți.
— Le-ai spus tu? Fără să mă întrebi?
— Am crezut că nu te vei opune. Sunt socrii mei acum.
Larisa a intervenit imediat:
— Și, până la urmă, suntem o familie! Nu puteți să țineți atâtea camere goale când părinții mei au nevoie de ajutor!
M-am uitat spre masa la care stătuseră părinții miresei. Scaunele lor erau goale. Lipsea și sora Larisei, împreună cu soțul ei.
— Alexandru, unde sunt Gheorghe și Florentina?
Fiul meu a ezitat.
— Au plecat puțin mai devreme.
— Unde?
Larisa a ridicat bărbia.
— La Râșnov. Au de dus niște lucruri. Până terminăm petrecerea, probabil vor fi deja instalați.
Am rămas nemișcată. Nu mai era vorba despre o propunere neinspirată făcută la nuntă. Oamenii aceia încercau să se mute în casa mea chiar în timp ce eu eram la restaurant.
Am scos telefonul din geantă și l-am sunat pe domnul Pavel, administratorul care avea grijă de proprietate când eu lipseam.
— Doamnă Victoria, tocmai voiam să vă contactez, mi-a răspuns. La poartă sunt două autoturisme și o dubă cu mobilă. Spun că domnul Alexandru le-a dat voie să intre.
— Au intrat în curte?
— Nu. Le-am spus că am nevoie de confirmarea dumneavoastră. Dar insistă că au chei și că anexa le aparține de acum înainte.
Am privit spre fiul meu.
— Alexandru, le-ai dat cheile casei mele?
Nu mi-a răspuns.
— Domnule Pavel, am continuat, nimeni nu are permisiunea mea să se mute acolo. Vă rog să nu deschideți poarta și să nu permiteți intrarea nimănui fără acordul meu.
— Am înțeles, doamnă. Dacă încearcă să forțeze accesul, voi suna la poliție.
Am închis telefonul. Larisa mă privea cu furie.
— Nu puteți face asta! Sunt părinții mei! Au venit cu toate lucrurile!
— Atunci ar fi trebuit să mă întrebe înainte să-și încarce mobila, i-am răspuns.
Alexandru m-a prins ușor de braț.
— Mamă, te rog, nu ne face de râs în fața invitaților!
Mi-am retras brațul.
— Eu v-am făcut de râs? Voi ați anunțat în fața a o sută cincizeci de oameni că mă mutați din propria casă. Și, în timp ce eu stau aici, socrii tăi încearcă să intre în ea.
Larisa a început să plângă, spunând că îi distrugeam nunta. Alexandru a încercat să mă convingă să accept măcar câteva săptămâni, dar i-am spus că nu voi negocia sub presiune.
Am plecat din restaurant și am pornit spre Râșnov. Pe drum l-am sunat pe avocatul care se ocupase de actele proprietății după moartea lui Petre. Mi-a confirmat că, din documentele existente, eu eram proprietara și că nimeni nu putea oferi altora dreptul de a ocupa casa fără acordul meu.
Când am ajuns, duba era încă în fața porții. Gheorghe discuta aprins cu domnul Pavel, iar Florentina stătea lângă mașină, cu brațele încrucișate.
— În sfârșit ați venit! a izbucnit Gheorghe. Alexandru ne-a promis anexa. Avem mobila în dubă și nu putem sta aici toată noaptea!
— Îmi pare rău pentru situația în care vă aflați, dar Alexandru nu avea dreptul să vă promită casa mea.
Florentina s-a apropiat.
— Victoria, suntem rude acum! Chiar ne lăsați fără acoperiș?
— Nu eu v-am cerut să vă vindeți locuința și nici nu eu v-am spus să veniți aici. Vă rog să găsiți o soluție împreună cu fiica și ginerele dumneavoastră.
Gheorghe a scos din buzunar o cheie.
— Dar avem cheile! Alexandru ni le-a dat!
Am recunoscut imediat modelul. Era o copie după cheia intrării laterale, pe care fiul meu o folosise când venise ultima dată să mă ajute cu niște lucrări.
— Cheia nu înseamnă că aveți permisiunea să locuiți aici, i-am spus.
Gheorghe a încercat să deschidă poarta laterală, dar domnul Pavel i-a cerut să se oprească. Când bărbatul a început să forțeze încuietoarea, administratorul a sunat la poliție.
Un echipaj a sosit și a discutat cu toți cei prezenți. Am prezentat documentele proprietății, iar Gheorghe a explicat că primise cheia de la ginerele său. Polițiștii au consemnat situația și le-au cerut să nu forțeze accesul. Nu au existat arestări sau alte scene spectaculoase. Familia Larisei a fost nevoită să plece cu lucrurile încărcate în dubă.
Înainte să urce în mașină, Florentina s-a întors spre mine.
— Să știți că Larisa nu o să uite umilința asta!
— Nici eu nu voi uita că a încercat să mă scoată din casa mea chiar în ziua nunții, i-am răspuns.
A doua zi, avocatul meu a pregătit notificările necesare. Am schimbat încuietorile și codurile de acces, după ce am verificat că nimeni nu dobândise vreun drept legal de folosință asupra proprietății. Domnul Pavel a primit instrucțiuni clare să nu permită mutări sau lucrări fără acordul meu.
Alexandru m-a sunat în fiecare zi. La început, îmi spunea că Larisa fusese presată de părinții ei și că nu intenționaseră să mă rănească.
— Fiule, dacă nu intenționai să mă rănești, de ce ai făcut copii după chei fără să-mi spui?
— Am crezut că o să fii de acord după ce se mută. Nu voiam să te pun într-o situație dificilă.
— Tocmai asta ai făcut. Ai încercat să mă obligi să accept ceva ce știai că s-ar putea să refuz.
După câteva săptămâni, Alexandru a încetat să mai caute scuze. Mi-a trimis un mesaj în care recunoștea că hotărâse în locul meu și că folosise încrederea pe care i-o acordasem.
Larisa, în schimb, continua să considere că eu distrusesem nunta. Părinții ei închiriaseră temporar un apartament în Brașov, iar ea îi reproșa lui Alexandru că nu reușise să-i convingă pe toți să accepte mutarea.
Nu m-am amestecat în căsnicia lor. Erau adulți și trebuiau să-și rezolve singuri problemele.
La aproape trei luni după nuntă, Alexandru a venit singur la poarta casei. Nu avea bagaje și nici nu încerca să intre fără să mă anunțe.
Am ieșit să vorbim.
— Mamă, îmi pare rău, mi-a spus. Am crezut că, fiind fiul tău, pot hotărî unele lucruri fără să te întreb. Știam că nu vrei să pleci din casă, dar am sperat că vei ceda dacă totul este deja pregătit.
L-am privit mult timp.
— Alexandru, eu te iubesc. Dar dragostea mea nu înseamnă că ai dreptul să împarți ceea ce am construit eu și tatăl tău.
Și-a coborât capul.
— Știu. Nu-ți mai cer să-i primești pe socrii mei. Vreau doar să știi că am înțeles cât de grav am greșit.
Mi-a întins o cheie cu o mică panglică verde. Era cheia biroului lui Petre, pe care o păstram într-un sertar. Alexandru recunoscuse că o luase împreună cu celelalte, crezând că nimeni nu va observa.
Am strâns cheia în palmă. În biroul acela se aflau cărțile soțului meu, fotografiile noastre și planurile după care renovase casa.
— Nu te invit înăuntru astăzi, i-am spus. Am nevoie de timp ca să pot avea din nou încredere în tine.
— Înțeleg, mamă.
Nu s-a supărat și nici nu a încercat să mă convingă. Mi-a spus că mă va suna peste câteva zile, dacă voi dori să vorbim, apoi a plecat.
În după-amiaza aceea, am intrat în biroul lui Petre. Totul era exact cum îl lăsasem: cărțile pe rafturi, lampa veche pe masă și fotografia noastră din ziua în care cumpăraserăm casa.
M-am așezat în fotoliul lui și am privit spre grădină. Afară, trandafirii pe care îi plantasem împreună înfloriseră din nou.
La nunta fiului meu, Larisa îmi oferise o garsonieră veche ca și cum mi-ar fi făcut o mare favoare. Dar eu nu aveam nevoie de permisiunea ei să locuiesc undeva. Aveam deja casa mea, cumpărată și renovată prin ani de muncă alături de omul pe care îl iubisem.
Nu știam cât va dura până când relația cu Alexandru se va repara. Dar știam că, dacă vom reuși, va trebui să începem de la respect, nu de la chei luate pe ascuns și hotărâri făcute în locul meu.
Am pus cheia cu panglică verde în sertarul biroului și am închis ușa.
Casa din Râșnov rămânea a mea. Nimeni nu se mutase în ea fără acordul meu, nimeni nu mă alungase, iar eu nu aveam de gând să renunț la locul în care îmi trăisem viața doar pentru că altcineva considera că am prea multe camere.