Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉— I-am dat eu cerceii, a răspuns Sebastian, încercând să-mi susțină privirea. Stăteau degeaba într-un sertar. Nu credeam că o să faci atâta scandal pentru niște bijuterii.
Am simțit că mi se taie picioarele.
— Erau ai bunicii mele, Sebastian! Mi i-a lăsat înainte să moară. Știai cât însemnau pentru mine!
Oana și-a dus mâna la ureche, apoi s-a uitat spre el.
— Mi-ai spus că sunt ai tăi și că pot să-i păstrez.
— Și ce dacă? a intervenit Viorica. Femeia asta poartă copilul băiatului meu! Merită și ea ceva frumos!
M-am întors spre soacra mea.
— Viorica, dacă fiul tău vrea să-i cumpere bijuterii, să o facă din banii lui. Nu din lucrurile mele.
Cele două vecine au început să se retragă spre poartă. Una dintre ele, tanti Mariana, mi-a atins ușor brațul.
— Daniela, noi n-am știut pentru ce ne-a chemat. Îmi pare rău.
Le-am spus că nu aveau de ce să se simtă vinovate. Apoi am luat dosarul de pe capota mașinii.
— Nu semnez nimic, Sebastian. Dacă vrei divorț, îl facem legal. Dar nu-mi dai tu termen să plec din casa mea.
Soțul meu a râs batjocoritor.
— Casa asta arată așa datorită banilor mei! Iar firma pe care o conduc valorează milioane. Crezi că o să mă încurce o profesoară?
Nu i-am răspuns. Am pus dosarul înapoi pe capotă și am intrat în casă.
În aceeași după-amiază, am sunat-o pe avocata mea, Cristina Munteanu. O cunoșteam de ani întregi, fiindcă se ocupase de câteva documente ale familiei mele.
— Cristina, vreau să încep procedura de divorț. Și mai vreau să verificăm urgent situația firmei lui Sebastian.
— S-a întâmplat ceva nou?
I-am povestit despre Oana, despre cercei și despre documentele prin care Sebastian încerca să mă convingă să-i cedez casa.
— Daniela, nu semna nimic înainte să verificăm actele. Și trebuie să discutăm despre raportul financiar pe care l-am primit săptămâna trecută.
Am închis ochii. Raportul acela era motivul pentru care, de aproape o lună, încercam să înțeleg ce se întâmpla în compania pe care Sebastian o conducea.
Bunicul meu fusese antreprenor și investise în construcții cu mult înainte să-l cunosc pe Sebastian. Când soțul meu dorise să-și extindă afacerea, bunicul îi oferise sprijin financiar printr-o societate de investiții a familiei.
În schimbul capitalului, societatea familiei mele primise 60% din părțile sociale ale firmei de construcții. Sebastian păstrase 40% și fusese numit administrator.
Totul era trecut în actele societății și înregistrat legal. Sebastian cunoștea structura firmei, dar, cu timpul, începuse să vorbească despre ea ca și cum i-ar fi aparținut în întregime.
Eu nu mă implicasem în administrarea zilnică. Eram profesoară și îmi iubeam meseria. Dar participam la deciziile importante ale societății de investiții și primeam periodic rapoarte financiare.
Cu trei săptămâni înainte, contabila care pregătea situațiile pentru asociați observase mai multe plăți neobișnuite. Aproximativ 420.000 de lei fuseseră transferați, în decurs de un an, către două firme care prestau presupuse servicii de consultanță și amenajări.
Una dintre firme aparținea Oanei. Cealaltă avea legături cu Viorica.
Nu știam atunci cine era Oana pentru soțul meu. Cerusem doar verificarea contractelor și a documentelor justificative.
Acum, după scena din curte, înțelegeam de ce Sebastian devenise atât de grăbit să obțină semnături și să-și reorganizeze viața.
A doua zi, Cristina a convocat o întâlnire cu reprezentanții societății de investiții și cu specialistul financiar care analiza plățile. Sebastian a primit o notificare oficială privind verificarea operațiunilor și obligația de a pune la dispoziție documentele societății.
M-a sunat imediat.
— Daniela, ce înseamnă asta? De ce îmi verifică cineva contractele?
— Pentru că există plăți care trebuie justificate.
— Tu ai cerut controlul? Vrei să-mi distrugi firma fiindcă am cunoscut altă femeie?
— Sebastian, verificarea a început înainte să aflu despre Oana. Dacă toate plățile sunt corecte, documentele vor demonstra asta.
— Firma este a mea!
— Ești administrator și deții 40%, Sebastian. Restul de 60% aparține societății de investiții a familiei mele. Știi foarte bine asta.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Nu poți folosi participația familiei tale împotriva mea!
— Nu o folosesc împotriva ta. Îmi exercit drepturile și obligațiile privind protejarea investiției.
În următoarele săptămâni, raportul financiar a fost finalizat. O parte dintre serviciile facturate nu aveau dovezi suficiente că fuseseră efectiv prestate. Alte contracte fuseseră aprobate de Sebastian fără informarea corespunzătoare a asociaților.
Nu toate cele 420.000 de lei reprezentau automat un prejudiciu, dar verificările au identificat plăți nejustificate care trebuiau recuperate.
În cadrul unei adunări a asociaților, convocată potrivit actelor firmei, au fost prezentate concluziile. Sebastian a avut posibilitatea să ofere explicații și documente suplimentare.
— Am făcut ce era necesar pentru companie, a spus el. Fără mine, firma asta nu ar exista!
Reprezentantul societății de investiții i-a răspuns calm:
— Nimeni nu contestă munca dumneavoastră. Dar funcția de administrator nu vă permite să aprobați plăți fără justificare și să ascundeți relațiile cu furnizorii.
După parcurgerea procedurilor legale, asociații au hotărât revocarea lui Sebastian din funcția de administrator și numirea unei persoane independente. Firma a început demersurile pentru recuperarea sumelor considerate nejustificate.
Sebastian nu și-a pierdut automat participația de 40%, dar nu mai putea conduce societatea după bunul plac.
În aceeași perioadă, avocata mea a verificat documentele casei. Proprietatea fusese cumpărată înainte de căsătorie, dintr-o moștenire, și era înscrisă exclusiv pe numele meu. Eventualele contribuții ale lui Sebastian la renovări urmau să fie analizate separat, fără ca acestea să-i dea automat dreptul să-mi ceară transferul locuinței.
Când a aflat că nu poate obține casa prin documentele pe care mi le pusese pe capota mașinii, Sebastian a venit să discutăm.
— Daniela, am greșit. Dar nu trebuie să distrugem tot ce am construit pentru că avem probleme.
— Noi avem probleme de mult, Sebastian. Dar tu ai ales să aduci o altă femeie în curtea mea, să-i dai bijuteriile bunicii și să-mi ceri să plec.
A încercat să-mi explice că Oana avea nevoie de siguranță și că viitorul copil nu era vinovat pentru nimic.
— Copilul nu are nicio vină, i-am răspuns. Dar nici eu nu am obligația să-i ofer casa mea.
I-am cerut să-mi restituie cerceii și eșarfa. După câteva zile, Oana le-a predat prin intermediul avocaților. Cerceii erau întregi, iar eu i-am pus înapoi în cutia de catifea în care îi păstrasem de la bunica.
Viorica m-a sunat o singură dată.
— Daniela, ai reușit să-l lași pe băiatul meu fără funcție! Acum ești mulțumită?
— Viorica, Sebastian a fost revocat pentru deciziile lui profesionale, nu pentru că a vrut să divorțeze. Iar casa nu a fost niciodată a dumneavoastră.
Nu am mai continuat discuția.
Divorțul s-a încheiat după clarificarea bunurilor și a obligațiilor dintre noi. Sebastian s-a mutat într-un apartament închiriat, iar situația locuinței a fost rezolvată prin acordul formalizat cu ajutorul avocaților.
În lunile următoare, firma a recuperat o parte importantă din plățile nejustificate, prin restituiri și înțelegeri documentate. Pentru sumele rămase în dispută au continuat demersurile legale. Eu nu am cerut condamnări spectaculoase și nici nu am încercat să-l las pe Sebastian fără mijloace de trai.
Am vrut doar ca banii societății să fie administrați corect și ca fiecare să răspundă pentru propriile decizii.
Oana a născut un băiețel sănătos. Nu am avut nimic împotriva copilului și nu am căutat să mă implic în viața lor. Sebastian era responsabil să-și îndeplinească obligațiile de tată, iar eu aveam dreptul să-mi continui viața fără să mai fiu parte din familia lor.
Am rămas în casa din Grădiște. Am schimbat câteva lucruri în dormitor, am zugrăvit sufrageria și am plantat flori noi lângă terasă. Nu voiam să șterg unsprezece ani din viață, dar nici să locuiesc printre amintiri care mă răneau în fiecare zi.
Într-o după-amiază, m-am întors de la școală și am găsit în cutia poștală o felicitare de la una dintre fostele mele eleve. Îmi scria că intrase la Facultatea de Litere și că își amintea mereu cum o încurajasem să citească.
Am zâmbit. Sebastian îmi spusese de nenumărate ori că eram doar o profesoară, de parcă meseria mea ar fi fost ceva neînsemnat.
Dar eu nu aveam nevoie de o mașină scumpă sau de o funcție de director ca să știu cât valorează munca mea.
În seara aceea, am deschis cutia de bijuterii și am scos cerceii bunicii. I-am pus la urechi și m-am privit câteva clipe în oglinda din dormitor.
Mi-am amintit cum bunica mi-i dăruise când împlinisem optsprezece ani și îmi spusese să nu las pe nimeni să decidă în locul meu ce merit.
Am închis cutia și am coborât în grădină.
Sebastian crezuse că, dacă își aduce amanta însărcinată și mă umilește în fața vecinelor, voi ceda de rușine. Viorica crezuse că poate hotărî cine merită să locuiască în casa mea. Iar Oana crezuse că bijuteriile mele și promisiunile lui Sebastian îi ofereau deja un loc în viața pe care eu o construisem.
Dar niciunul nu avea dreptul să-mi ia ceea ce îmi aparținea.
Casa a rămas a mea, cerceii bunicii s-au întors în cutia lor, iar căsnicia cu Sebastian s-a încheiat definitiv. Firma și-a continuat activitatea sub o conducere nouă, iar obligațiile financiare descoperite au fost tratate prin procedurile legale.
Am rămas profesoară, în orașul meu, în locuința mea. Nu câștigasem o luptă pentru a-i vedea pe ceilalți suferind. Îmi apărasem doar dreptul de a nu fi alungată din propria viață de oamenii care crezuseră că bunătatea mea înseamnă slăbiciune.