Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas pe scaun, cu farfuria goală în față. Sorina a pus cheia lacătului în buzunar și a început să pregătească micul dejun pentru Laurențiu. A scos ouă, brânză și unt, apoi a încuiat frigiderul la loc, chiar sub ochii mei.
— Pentru mine nu scoți nimic? am întrebat.
— V-am spus că trebuie să mă întrebați frumos, a răspuns. Nu să țipați de dimineață.
Laurențiu și-a luat cafeaua și s-a îndreptat spre ușă.
— Mamă, termină cu supărarea. Sorina știe ce face.
Atunci am înțeles că nu aveam să primesc niciun ajutor de la fiul meu. M-am ridicat, am luat o felie de pâine din coșul de pe masă și m-am dus în camera mea.
Am mâncat-o uscată, privind fotografia soțului meu de pe noptieră. Dacă ar fi trăit, nu și-ar fi imaginat că femeia cu care ridicase casa avea să ajungă să ceară voie pentru o bucată de brânză.
În după-amiaza aceea m-a sunat Adriana, fiica mea.
— Mamă, ce faci? Parcă ai vocea schimbată.
— Sunt bine, fata mea. Am puțină treabă prin curte.
— Ai mâncat?
Am vrut să-i spun că da, dar mi s-a pus un nod în gât.
— Mamă, ce s-a întâmplat? a insistat.
Și atunci i-am povestit. Despre lacăt, despre cheia din buzunarul Sorinei și despre Laurențiu, care râsese când îl rugasem să mă apere.
Adriana a tăcut câteva secunde.
— Vin mâine la Focșani.
— Nu trebuie să bați atâta drum de la Brașov pentru mine.
— Ba trebuie, mamă. Și te rog să nu mai dai nimănui bani până ajung.
A doua zi, Adriana a intrat în bucătărie puțin după prânz. Sorina tocmai scotea niște alimente din frigider.
— Bună ziua, a spus fiica mea. Vreau să văd lacătul despre care mi-a povestit mama.
Sorina s-a încruntat.
— Felicia v-a chemat să faceți scandal?
— Nu. Am venit să văd de ce mama trebuie să ceară voie să mănânce în propria casă.
Adriana s-a apropiat de frigider și a fotografiat lanțul și lacătul. Apoi s-a întors spre mine.
— Mamă, unde sunt facturile și chitanțele pentru cumpărături?
Am adus mapa în care păstram bonurile, facturile de utilități și extrasele de cont. Deși îi dădeam Sorinei bani pentru gospodărie, eu continuam să plătesc direct curentul, gazele și apa.
Ne-am așezat la masă și am început să socotim.
În ultimele șase luni, îi dădusem Sorinei aproape 12.000 de lei pentru cumpărături. Separat, plătisem toate utilitățile și o parte dintre reparațiile casei. Laurențiu contribuise doar ocazional, cu sume mici.
Adriana a întors foaia spre fratele ei, care tocmai intrase.
— Laurențiu, tu știai că mama plătește aproape tot?
— Normal că plătește, a răspuns el. Este casa ei și are pensie.
— Și tocmai de aceea i-ați pus lacăt pe frigider? Din banii ei cumpărați mâncarea, dar ea nu are voie să o atingă?
Sorina a intervenit furioasă.
— Nu este chiar așa! Eu gătesc, eu fac listele, eu mă ocup de toate!
— Mama gătește aproape zilnic, a răspuns Adriana. Iar voi locuiți aici fără chirie de aproape doi ani.
Laurențiu a încercat să schimbe subiectul, spunând că nu trebuia să ne certăm pentru un frigider. Atunci Adriana s-a ridicat și i-a arătat lacătul.
— Nu ne certăm pentru un frigider. Ne certăm pentru că mama voastră a ajuns să mănânce pâine uscată în casa ei, în timp ce voi vă bateți joc de ea.
Fiul meu a coborât privirea. Pentru prima dată, nu a mai râs.
Am simțit că trebuie să vorbesc și eu.
— Laurențiu, când mi-ai cerut să vă primesc, mi-ai promis că veți sta câteva luni. Au trecut aproape doi ani. Nu v-am cerut chirie și nu v-am lăsat niciodată fără mâncare. Dar de astăzi nu mai accept să fiu tratată ca o străină.
Sorina și-a încrucișat brațele.
— Și ce vreți să faceți? Să ne dați afară?
— Vreau să vă găsiți o locuință a voastră, i-am răspuns. Vă voi lăsa timpul necesar să vă organizați, dar nu mai putem locui împreună.
Laurențiu s-a ridicat brusc.
— Mamă, chiar ai ajuns să-ți dai copilul afară pentru că te-a întărâtat Adriana?
— Nu Adriana mi-a pus lacăt pe frigider, Laurențiu. Și nu ea a râs când am întrebat dacă mă lăsați nemâncată.
În seara aceea, Adriana m-a ajutat să verific actele casei. Proprietatea era pe numele meu, iar după moartea soțului meu, succesiunea fusese clarificată. Laurențiu și Adriana își primiseră atunci drepturile succesorale cuvenite, iar prin actele încheiate ulterior eu rămăsesem proprietara exclusivă a locuinței.
Am discutat cu un avocat din Focșani, care ne-a explicat cum trebuia să procedăm pentru încetarea găzduirii și eliberarea locuinței, fără să schimbăm încuietorile sau să le scoatem lucrurile în curte.
Le-am transmis lui Laurențiu și Sorinei o notificare scrisă și le-am acordat un termen rezonabil pentru mutare.
În următoarele săptămâni, atmosfera din casă a fost apăsătoare. Sorina nu-mi mai vorbea, iar Laurențiu mă ocolea. Lacătul dispăruse de pe frigider, dar eu am început să-mi cumpăr separat alimentele și să le păstrez într-un frigider mic, pe care Adriana mi-l adusese pentru camera mea.
Nu pentru că aș fi acceptat regulile Sorinei, ci pentru că nu mai voiam să depind de bunăvoința ei nici măcar o zi.
Cu câteva zile înainte de expirarea termenului, Laurențiu a venit singur la mine.
— Mamă, am găsit un apartament cu chirie. Ne mutăm săptămâna viitoare.
Am dat din cap.
— Bine, mamă.
A rămas în prag, frământându-și mâinile.
— Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat cu frigiderul.
— Îți pare rău că Sorina l-a încuiat sau că ai râs când m-ai văzut cu farfuria goală?
Laurențiu a înghițit în sec.
— Pentru amândouă. Am crezut că, dacă îi dau dreptate, o să avem liniște în casă. N-am vrut să văd cât de rău te purtai… cât de rău ne purtam cu tine.
Nu l-am îmbrățișat. Nu eram pregătită.
— Eu nu v-am cerut să mă puneți pe primul loc în toate, i-am spus. V-am cerut doar să mă respectați în casa mea.
În ziua mutării, Sorina a încărcat ultimele cutii fără să-mi spună la revedere. Laurențiu a venit să-mi lase cheia de la intrarea din spate.
— Dacă ai nevoie de ceva, să mă suni, mamă.
— O să te sun când voi avea nevoie. Dar vreau să înțelegi că nu mai poți veni aici și să hotărăști în locul meu.
A încuviințat și a plecat.
După ce mașina lor a ieșit pe poartă, Adriana m-a ajutat să fac ordine. Am spălat bucătăria, am așezat lucrurile la loc și am scos din sertar farfuriile vechi, pe care Sorina le mutase fiindcă nu se potriveau cu vesela ei.
În seara aceea, am deschis frigiderul fără să cer voie nimănui. Am scos brânză, roșii și o bucată de unt. Mi-am făcut două felii de pâine și m-am așezat la masa din bucătărie.
Adriana m-a privit și a zâmbit trist.
— Mamă, îmi pare rău că n-am știut mai devreme.
— Nici eu nu ți-am spus, fata mea. Mi-a fost rușine că propriul meu copil mă trata așa.
— De acum să-mi spui când ceva nu este în regulă.
Am încuviințat.
În lunile următoare, Laurențiu a început să mă sune din când în când. Nu mai venea să-mi ceară bani și nici nu-mi mai vorbea despre cât de greu îi era Sorinei. Mă întreba dacă sunt sănătoasă, dacă am nevoie de cumpărături și dacă poate trece să mă ajute prin curte.
Nu am uitat ce făcuse. Dar i-am permis să vină într-o sâmbătă să repare poarta, care se lăsase într-o parte. A muncit câteva ore și, înainte să plece, m-a întrebat dacă poate rămâne la o cafea.
Am pus două cești pe masă. Am vorbit despre lucruri obișnuite, fără să ne prefacem că totul revenise la normal.
Cu Sorina nu am reluat relația. Nu i-am interzis fiului meu să fie cu ea, dar i-am spus că, dacă va dori vreodată să intre din nou în casa mea, va trebui să-mi vorbească respectuos și să accepte că eu hotărăsc în propria gospodărie.
În primăvară, am plantat din nou roșii și ardei în grădină. Adriana a venit de la Brașov pentru câteva zile, iar Laurențiu m-a ajutat să sap straturile. Nu i-am cerut să rămână la masă, dar când a terminat, i-am pregătit un pachet cu mâncare.
— Mamă, nu trebuie să-mi dai nimic, mi-a spus.
— Știu, Laurențiu. Dar vreau eu.
A luat pachetul și m-a sărutat pe obraz.
În seara aceea, am intrat în bucătărie și am privit frigiderul. Pe mânere nu mai era niciun lanț, iar cheia lacătului dispăruse odată cu lucrurile Sorinei.
Casa era liniștită. Aveam mâncare, aveam pensia mea și puteam să-mi deschid frigiderul la orice oră, fără să cer voie nimănui.
Nu-mi dorisem să-mi alung fiul. Îmi dorisem doar să nu mai fiu umilită de oamenii pe care îi primisem și îi hrănisem din puținul meu.
Iar de atunci, când Laurențiu venea în vizită, bătea la ușă și aștepta să-i deschid. Nu mai intra ca un stăpân. Intra ca un fiu care învățase, în sfârșit, că bunătatea mamei lui nu însemna că putea face orice cu ea.