Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am luat dosarul din mâna tatălui meu, dar nu l-am invitat înăuntru. Din sufragerie, băiețelul meu mă striga din nou, iar eu nu voiam ca prima lui întâlnire cu bunicul să fie o discuție despre niște documente.
— Așteaptă aici, i-am spus. Mă întorc imediat.
M-am dus la fiul meu, i-am explicat că trebuie să vorbesc câteva minute cu cineva și l-am rugat să-și continue jocul. Apoi am ieșit pe palier și am închis ușa apartamentului.
— Acum spune-mi ce vrei, Sandu.
Tata a privit dosarul.
— Am nevoie să semnezi că renunți la partea ta dintr-o moștenire. Este vorba despre casa părinților mei, de la țară. Dacă nu semnezi, nu pot rezolva actele.
Am rămas câteva clipe fără cuvinte.
— Ai dispărut douăzeci de ani și prima dată când vii la mine îmi ceri să renunț la ceva?
— Claudia, sunt bolnav. Am datorii și trebuie să vând casa. Nu mai am altă soluție.
Am deschis dosarul. Erau copii după acte de proprietate, o schiță cadastrală și o declarație pregătită pentru notar.
— De ce aș avea eu drepturi asupra casei bunicilor?
Sandu și-a trecut mâna peste față.
— Pentru că bunica ta a murit anul trecut și a lăsat un testament în care te-a trecut și pe tine. Eu nu pot vinde întreaga proprietate fără să clarificăm succesiunea.
— Bunica a murit? Și nici măcar nu m-ai anunțat?
— N-am știut cum să te caut.
— Locuiesc în același oraș în care m-am născut, Sandu. Mama n-a schimbat niciodată numărul de telefon. Dacă voiai, ne găseai.
A coborât privirea. Apoi a început să-mi vorbească despre tratamente, datorii și despre oamenii care îl presau să plătească.
Nu știam cât era adevăr și cât era încercarea lui de a mă convinge. Dar un lucru îmi era limpede: nu venise să mă întrebe cum trăisem fără el.
— Nu semnez nimic astăzi, i-am spus. Vreau să verific actele.
— Claudia, te rog! Nu mai am timp!
— Douăzeci de ani ai avut timp să mă cauți. Eu pot să-mi iau câteva zile să înțeleg ce-mi ceri.
Am intrat în apartament și am închis ușa.
În seara aceea, după ce soțul meu s-a întors de la serviciu, i-am povestit totul. M-a ascultat fără să mă întrerupă, apoi mi-a spus să vorbesc cu mama înainte de orice decizie.
A doua zi am mers la Ileana. Avea acum 54 de ani și încă lucra la brutărie, deși programul nu mai era la fel de greu ca înainte.
Când i-am spus că tata venise la mine, a lăsat cana de ceai pe masă.
— Ce voia?
— Să renunț la o moștenire. Spune că bunica din partea lui mi-a lăsat ceva.
Mama a rămas tăcută. Apoi s-a ridicat și a scos din dulap o mapă veche, legată cu un elastic.
— Claudia, sunt lucruri pe care nu ți le-am spus când erai mică. Nu voiam să crești urându-ți tatăl.
Mi-a întins câteva documente îngălbenite.
Am recunoscut numele lui Sandu pe o hotărâre judecătorească privind pensia de întreținere. Mai erau dovezi ale unor plăți făcute de mama și acte legate de creditul casei noastre.
— După ce a plecat, tatăl tău nu ne-a lăsat doar fără sprijin, mi-a spus. Făcuse datorii despre care eu nu știam. O parte din banii împrumutați îi folosise pentru o afacere cu un prieten. Când lucrurile au mers prost, creditorii au început să ne caute.
— Și tu ai plătit?
— Am plătit ce eram obligată legal să plătesc și am făcut tot posibilul să păstrez casa. Am lucrat la brutărie, am făcut prăjituri pentru vecini și am vândut bijuteriile primite de la mama mea.
Am simțit un nod în gât.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că aveai nouă ani, Claudia. Nu era treaba ta să porți grijile noastre.
Apoi mama a scos un alt document.
— Dar mai este ceva. Bunica ta din partea tatălui a venit la mine la câțiva ani după plecarea lui Sandu. Îi era rușine de ce făcuse băiatul ei.
Mi-a povestit că bătrâna încercase de mai multe ori să-l convingă pe tata să reia legătura cu mine. El refuzase. În cele din urmă, bunica începuse să pună bani deoparte pentru nepoata pe care nu mai reușea să o vadă.
— Îmi trimitea câte puțin de ziua ta, a continuat mama. Eu am păstrat banii într-un cont separat, pe numele meu, pentru tine. Când ai terminat facultatea, din economiile acelea am plătit o parte din cheltuielile tale.
Am privit-o uluită.
— Deci bunica nu m-a uitat?
— Nu, fata mea. Nu te-a uitat niciodată.
Mama mi-a arătat și câteva felicitări pe care bătrâna le trimisese de-a lungul anilor. Nu erau scrisori lungi, doar urări simple, cu câteva cuvinte tremurate.
Am început să plâng. Ani întregi crezusem că toată familia tatălui meu mă ștersese din viața ei.
După două zile, am mers la un notar împreună cu un avocat. Am aflat că testamentul bunicii era autentic și că îmi lăsase o cotă din casa părintească, în limitele drepturilor succesorale aplicabile.
Nu eram obligată să renunț la ea. Iar Sandu nu putea să-mi ceară să semnez o declarație fără să-mi explice situația completă.
Am cerut o evaluare a proprietății și clarificarea succesiunii. Casa era modestă, dar avea teren și o grădină mare. Nu valora o avere, însă partea mea nu era deloc neînsemnată.
Când l-am sunat pe tata să-i spun că nu voi renunța, a început să se agite.
— Claudia, nu înțelegi! Am nevoie de bani pentru tratament!
— Atunci spune-mi exact ce tratament urmezi și ce cheltuieli ai. Dacă ai nevoie de ajutor medical, putem discuta despre asta. Dar nu voi semna acte doar pentru că mă presezi.
Sandu a tăcut.
— Mama ta te-a întors împotriva mea, a spus în cele din urmă.
Atunci am simțit că nu mai puteam să-l las să vorbească astfel despre femeia care mă crescuse singură.
— Mama nu m-a întors împotriva ta. Mama m-a ținut de mână când aveam febră, m-a dus la școală și a muncit până noaptea ca să nu-mi lipsească nimic. Tu ai ales să pleci.
După câteva săptămâni, Sandu a acceptat să discutăm prin intermediul notarului și al avocaților. Am stabilit drepturile fiecăruia și am ajuns la o înțelegere privind vânzarea proprietății, cu împărțirea prețului potrivit cotelor succesorale.
Nu i-am cedat partea mea. Dar nici nu am încercat să-l împiedic să-și valorifice drepturile legale.
Din banii primiți, am pus o parte deoparte pentru viitorul băiețelului meu. O altă parte am folosit-o pentru a-i cumpăra mamei un aparat electrocasnic de care avea nevoie și pentru a-i plăti un concediu la munte, primul după foarte mulți ani.
Sandu și-a primit partea din vânzare. Am aflat ulterior că a folosit o parte pentru cheltuieli medicale și pentru achitarea unor datorii.
Nu i-am interzis să mă caute, dar i-am spus că o relație între noi nu se putea construi pe cereri de bani și documente.
— Dacă vrei să mă cunoști, trebuie să începi prin a mă întreba cine sunt, i-am spus. Nu ce pot să semnez pentru tine.
La câteva luni după întâlnirea de la ușă, tata mi-a trimis un mesaj. Nu îmi cerea nimic. Mă întreba dacă băiețelul meu este bine și dacă poate să-mi trimită o fotografie din copilăria mea, pe care o păstrase.
I-am răspuns că poate să o trimită. Nu eram pregătită să-l primesc în viața copilului meu, dar nici nu voiam să iau o hotărâre definitivă din furie.
Fotografia a venit într-un plic simplu. Eram eu, la cinci ani, stând pe capota unei mașini vechi, iar tata mă ținea de mână.
Am privit-o mult timp. Nu mai simțeam aceeași dorință de a-l întreba de ce plecase. Răspunsurile lui nu puteau schimba copilăria pe care o trăisem.
În Ajunul Crăciunului, am invitat-o pe mama la noi. Am făcut sarmale, am împodobit bradul și am pus masa pentru familia mea.
Băiețelul meu alerga prin sufragerie, nerăbdător să deschidă cadourile. Mama îl privea zâmbind, cu aceeași blândețe cu care mă privise pe mine când eram mică.
La un moment dat, am întrebat-o dacă regretă că nu s-a recăsătorit și că și-a petrecut atâția ani muncind pentru mine.
— Regret doar că uneori am fost prea obosită ca să mă joc cu tine, mi-a răspuns. Dar nu regret nicio zi în care am avut grijă de copilul meu.
Am îmbrățișat-o și am început să plâng.
Cu douăzeci de ani înainte, în aceeași noapte, tata plecase cu mașina plină și ne lăsase un bilet pe masă. Crezusem atunci că familia noastră se sfârșise.
Dar mama construise una nouă, zi după zi, din muncă, răbdare și dragoste.
Sandu rămânea tatăl meu și avea să fie întotdeauna o parte din povestea mea. Însă omul care nu mă abandonase niciodată era femeia care stătea acum lângă brad, ajutându-mi băiețelul să desfacă o cutie cu jucării.
În seara aceea, am pus telefonul deoparte și m-am așezat lângă ei. Nu mai așteptam pe nimeni să se întoarcă pentru ca sărbătoarea să fie întreagă.
Familia mea era deja acolo.