Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉Nu știu cât timp am stat pe banca aceea. Oamenii treceau pe lângă mine cu valize, vorbeau la telefon și se grăbeau spre trenuri. Eu țineam biletul lui Cătălin în palmă și mă întrebam cum ajunsesem, la șaptezeci și patru de ani, să nu mai am unde să mă duc.
— Domnule, vă simțiți bine?
Am ridicat capul. În fața mea stătea o femeie de vreo patruzeci și cinci de ani, îmbrăcată într-o uniformă de serviciu. Avea o geantă pe umăr și mă privea îngrijorată.
— Sunt bine, mamă. Îmi aștept băiatul.
— V-am văzut aici când am intrat în tură. Au trecut aproape patru ore. Sunteți sigur că se întoarce?
Am vrut să-i spun că da, dar mi-au dat lacrimile. I-am întins biletul fără să mai pot vorbi.
Femeia l-a citit și s-a așezat lângă mine.
— Cum vă numiți?
— Gheorghe Marin. Sunt din Slobozia.
— Eu sunt Florentina. Lucrez la curățenie aici, la gară. Haideți să vedem cum vă putem ajuta.
Mi-a cumpărat o sticlă de apă și m-a însoțit până într-un loc unde puteam sta mai confortabil. Apoi a chemat un angajat al gării, care m-a ajutat să aflu ce trenuri plecau spre casă.
— Aveți pe cineva la Slobozia care să vă aștepte? m-a întrebat.
M-am gândit la vecinul meu, nea Vasile, cu care mă știam de peste treizeci de ani. I-am dat numărul lui.
Când a auzit ce se întâmplase, Vasile a rămas fără cuvinte.
— Gheorghe, stai liniștit. Vin eu după tine la Constanța. Nu pleci nicăieri singur.
Florentina a insistat să mă ajute să ajung într-un loc sigur până la sosirea lui. Mi-a spus că nu trebuia să-mi fie rușine să cer ajutor și că, dacă mă simțeam rău, trebuia să anunțăm imediat personalul medical.
După aproape două ore, Vasile a sosit cu mașina. Când m-a văzut, m-a îmbrățișat atât de strâns, încât am început să plâng.
— Măi, Gheorghe, cum a putut Cătălin să facă așa ceva?
— Nu știu, Vasile. Poate l-am încurcat prea mult.
— Nu mai spune prostii! Nu lași un om pe o bancă fiindcă îți este greu să ai grijă de el!
Pe drum spre Slobozia, i-am povestit totul. Vasile m-a ascultat, apoi m-a întrebat dacă îi dădusem lui Cătălin vreun document sau dacă semnasem ceva în ultimele săptămâni.
Mi-am amintit că, înainte de plecare, fiul meu îmi ceruse buletinul și câteva acte ale casei.
— Mi-a spus că vrea să verifice impozitele și să vadă dacă pot primi o reducere pentru pensionari.
Vasile a strâns volanul.
— Gheorghe, mâine dimineață mergem să verificăm. Nu-mi place deloc povestea asta.
Când am ajuns acasă, era aproape miezul nopții. Am coborât greu din mașină și m-am apropiat de poartă.
Atunci am observat că încuietoarea fusese schimbată.
Cheia mea nu mai intra.
Pe ușă era lipită o hârtie pe care scria că imobilul urma să fie eliberat pentru lucrări de renovare.
Am rămas nemișcat.
— Vasile, asta este casa mea. Ce se întâmplă?
Vecinul a citit hârtia și m-a privit îngrijorat.
— Gheorghe, cred că băiatul tău a făcut ceva cât ai fost plecat.
În noaptea aceea am dormit la Vasile. Dimineața, am mers împreună la un avocat recomandat de fiica unui fost coleg.
Avocatul a verificat actele pe care le aveam și situația proprietății. Casa era înscrisă pe numele meu, după succesiunea făcută la moartea Elenei. Cătălin nu avea niciun drept de proprietate asupra ei.
Dar mai exista ceva.
Cu două săptămâni înainte, fiul meu depusese la o agenție imobiliară o împuternicire prin care pretindea că poate negocia vânzarea casei în numele meu.
Documentul avea o semnătură care semăna cu a mea, dar eu nu semnasem niciodată așa ceva.
— Domnule Gheorghe, trebuie să verificăm proveniența acestei împuterniciri, mi-a spus avocatul. Dacă semnătura nu vă aparține, situația este gravă.
Am simțit că mi se face frig.
— Deci băiatul meu m-a dus la mare ca să poată vinde casa?
— Nu putem afirma asta înainte de verificări. Dar trebuie să acționăm repede pentru a preveni orice tranzacție neautorizată.
Avocatul a notificat agenția imobiliară și persoanele implicate că eu contestam împuternicirea și nu îmi dădusem acordul pentru vânzare. Apoi m-a ajutat să depun o sesizare la poliție privind documentul suspect și schimbarea încuietorii.
În aceeași zi, Cătălin m-a sunat.
— Tată, unde ești? a întrebat, cu voce agitată.
— Acasă, Cătălin. Sau, mai bine spus, în fața casei mele, unde cheia nu mai merge.
A tăcut.
— Tată, trebuia să mă lași să rezolv. Nu mai puteai locui singur acolo.
— Și de aceea m-ai lăsat la gara din Constanța?
— Nu mai puteam, tată! Loredana mă presează, avem datorii și casa aceea stă degeaba!
Am închis ochii.
— Casa aceea nu stă degeaba. Eu locuiesc în ea. Acolo am trăit cu mama ta aproape cincizeci de ani.
— Dacă o vindem, putem să rezolvăm multe probleme. Îți găsim și ție un loc bun.
— Nu ți-am cerut să-mi găsești alt loc. Ți-am cerut doar să mă respecți.
Cătălin a început să-mi spună că făcuse totul pentru binele familiei. Dar eu nu mai puteam să-l ascult.
— Binele cui, Cătălin? Al meu sau al tău?
Nu mi-a răspuns.
În zilele următoare, verificările au arătat că împuternicirea nu fusese autentificată notarial și nu putea fi folosită pentru a vinde legal casa. Era un document privat prezentat agenției pentru a începe demersurile, iar semnătura atribuită mie era contestată.
Agenția a retras anunțul și a încetat colaborarea cu Cătălin. Un potențial cumpărător, care plătise o sumă pentru rezervarea proprietății, a cerut restituirea banilor.
Fiul meu a fost nevoit să dea explicații despre documentele prezentate și despre banii primiți. Situația a fost cercetată de autorități, iar eu am continuat demersurile prin avocat.
Între timp, cu ajutorul poliției și al avocatului, am clarificat accesul în locuință și am revenit în casa mea. Cătălin nu a mai avut permisiunea să intre fără acordul meu.
Într-o după-amiază, a venit la poartă. Nu mai avea aerul sigur pe care îl avusese când mă dusese la Constanța.
— Tată, am greșit, mi-a spus. Am crezut că, dacă rezolv vânzarea, o să scap de datorii și o să pot avea grijă și de tine.
— Ai avut grijă de mine lăsându-mă pe o bancă, fără bani și fără să știu cum să mă întorc acasă?
Și-a coborât privirea.
— Mi-a fost frică să-ți spun adevărul.
— Și mie mi-a fost frică, Cătălin. Când am văzut că nu te mai întorci, am crezut că o să mor singur acolo, fără să știe nimeni cine sunt.
Fiul meu a început să plângă. Nu l-am îmbrățișat. Nu eram pregătit.
— Nu vreau să te văd suferind, i-am spus. Dar nici nu mai pot să am încredere în tine ca înainte.
În lunile următoare, Cătălin a restituit suma primită de la cumpărător și a suportat cheltuielile stabilite în urma procedurilor. Pentru folosirea documentului cu semnătură neautentică, autoritățile au continuat cercetările, iar el a fost obligat să răspundă pentru faptele constatate.
Nu m-am bucurat de necazurile lui. Era tot copilul meu, băiatul pe care îl învățasem să țină o cheie fixă și să repare un motor. Dar înțelesesem că dragostea de părinte nu înseamnă să accepți orice.
Vasile a început să treacă pe la mine aproape zilnic. Mă ajuta cu lucrurile mai grele din curte, iar eu îi pregăteam cafeaua și îi povesteam despre Elena.
Într-o duminică, Florentina, femeia care mă ajutase la gara din Constanța, m-a sunat să mă întrebe dacă sunt bine. Îi păstrasem numărul și îi trimisesem o felicitare de mulțumire.
— Sunt acasă, mamă, i-am spus. În casa mea.
— Mă bucur, domnule Gheorghe. Să aveți grijă de dumneavoastră.
Am închis telefonul și m-am uitat spre trandafirii Elenei. Începuseră să înflorească.
Mi-am amintit de ziua în care Cătălin mă lăsase pe bancă, cu un sandvici și un bilet. Atunci crezusem că nu mai valorez nimic pentru nimeni.
Dar o femeie necunoscută se oprise să mă întrebe dacă sunt bine. Un vecin venise după mine fără să stea pe gânduri. Și câțiva oameni mă ajutaseră să-mi apăr casa și drepturile.
Nu mai eram singur.
Într-o seară, am scos din sertar biletul lui Cătălin. Îl păstrasem, deși mă durea să-l citesc.
„Iartă-mă, tată, nu mai pot. Nu mă căuta.”
L-am împăturit și l-am pus la loc.
Poate într-o zi aveam să-l iert. Poate relația noastră se va repara, dacă el va înțelege cu adevărat ce făcuse.
Dar un lucru era sigur: nu aveam să-mi mai las viața și casa în mâinile cuiva care hotărâse că bătrânețea mea era o problemă de care trebuia să scape.
Am ieșit în curte, m-am așezat pe banca de sub vița-de-vie și am privit spre poartă.
De data aceasta, banca era în curtea mea. Iar când s-a făcut seară, m-am ridicat, am descuiat ușa și am intrat în propria casă.