Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Da, Oana, a răspuns Radu, fără să mă privească. Dă-i-l mamei pentru moment. Discutăm noi acasă.
Am simțit că mi se strânge stomacul. Opt ani purtasem inelul acela, iar bărbatul care mi-l pusese pe deget îmi cerea acum să-l dau înapoi ca să nu-și supere mama.
— Nu, Radu. Nu-mi scot inelul pentru că mama ta a hotărât să mă pedepsească fiindcă n-am vrut să-i plătim renovarea.
Marcela a trântit cutiuța roșie pe masă.
— Atunci să știe toată lumea ce fel de femeie ești! Ai intrat în familia noastră fără nimic și acum nici măcar bijuteria bunicii lui Radu nu vrei să o înapoiezi!
— A cărei bunici? s-a auzit o voce de la capătul mesei.
Era mătușa lui Radu, Eugenia, sora mai mare a Marcelei. Avea șaptezeci și doi de ani și venise de la Mediaș pentru Crăciun.
Marcela s-a întors brusc.
— Ce vrei să spui, Eugenia?
— Vreau să știu de când inelul acela este al mamei noastre. Eu nu l-am văzut niciodată la ea.
Soacra mea și-a îndreptat spatele.
— Nu-mi amintesc toate detaliile. Radu l-a primit de la familie și asta este suficient!
— Nu, mamă, a intervenit Radu. Eu nu l-am primit de la tine.
Am întors capul spre el.
— Atunci de unde îl ai?
Soțul meu și-a frecat fruntea. Pentru prima dată în seara aceea părea cu adevărat speriat.
— Oana, nu voiam să discutăm asta aici.
— Dar despre mine ați putut discuta în fața tuturor. Acum spune-mi adevărul.
Radu a tras aer în piept.
— Inelul a fost cumpărat de mama ta.
În jurul mesei s-a făcut o liniște deplină.
— De mama mea? am repetat.
— Da. Cu câteva săptămâni înainte să te cer de soție, am mers la ea să-i spun ce pregăteam. Nu aveam suficienți bani pentru inelul pe care îl alesesem. Sofia mi-a spus că vrea să mă ajute.
Marcela a încercat să intervină.
— Radu, nu trebuie să dai explicații pentru toate prostiile!
— Ba trebuie, mamă. Mai ales acum.
Soțul meu s-a întors spre mine.
— Mama ta strânsese bani pentru tine. Mi-a spus că voia să-ți cumpere o bijuterie frumoasă când vei împlini treizeci de ani, dar că preferă să contribuie la inelul de logodnă. Am mers împreună la bijutier și l-am ales.
Am privit piatra albastră de pe degetul meu. Mama nu-mi spusese niciodată nimic despre asta.
— Și de ce mi-ai ascuns?
— Sofia m-a rugat să nu-ți spun. Voia să crezi că este un cadou de la mine. Iar eu am acceptat, deși ar fi trebuit să-ți spun adevărul.
Marcela a izbucnit:
— Și ce dacă a pus femeia aceea niște bani? Radu ți-a dat inelul! Este al familiei lui!
Mătușa Eugenia a lovit ușor masa cu palma.
— Marcela, termină! Dacă Sofia a cumpărat inelul pentru fiica ei, cum poți să pretinzi că este moștenirea noastră?
Soacra mea a rămas fără răspuns.
Atunci mi-am amintit că mama mă întrebase, cu câteva zile înainte de logodnă, dacă îmi plăceau pietrele albastre. Îi spusesem că da, fiindcă îmi aminteau de ochii tatălui meu.
Nu înțelesesem atunci de ce zâmbise atât de emoționată.
Mi-am luat geanta și m-am ridicat.
— Plec acasă, Radu. Nu mai pot sta aici.
— Oana, te rog, așteaptă!
— Nu. Tu ai știut de unde vine inelul și ai lăsat-o pe mama ta să mă umilească. Asta mă doare mai mult decât orice.
Am ieșit din casă fără să-mi scot inelul. Radu m-a urmat până la poartă, dar i-am spus că vreau să rămân singură.
În loc să merg acasă, m-am dus la mama.
Sofia stătea în bucătăria ei mică, pregătind cozonac pentru a doua zi. Când m-a văzut plângând, a lăsat imediat tava pe masă.
— Oana, fata mea, ce s-a întâmplat?
I-am povestit totul. Despre cutiuța roșie, despre Marcela, despre Radu și despre ceea ce aflasem.
Mama m-a ascultat fără să mă întrerupă. Apoi s-a dus în dormitor și s-a întors cu o cutie veche de carton.
Înăuntru păstra facturi, fotografii și câteva documente de familie. A scos un bon fiscal și un certificat de garanție de la bijutier.
— Uite, mamă. Eu am plătit inelul. Radu a ales modelul, iar eu am achitat suma. Erau bani strânși din lucrările de croitorie făcute seara, după serviciu.
Am luat documentele cu mâinile tremurând.
— Dar de ce ai făcut asta, mamă? Aveai atâtea nevoi!
Sofia a zâmbit trist.
— Pentru că voiam să ai ceva frumos de la începutul căsniciei. Tatăl tău nu mai era lângă noi, iar eu mi-am dorit să simți că amândoi suntem cu tine în ziua aceea.
Mi-au dat lacrimile.
— Și Radu știa tot?
— Da. Mi-a promis că va avea grijă de tine. Nu m-am gândit că mama lui ar putea să folosească vreodată inelul ca să te rănească.
Am rămas la mama în noaptea aceea. Radu m-a sunat de mai multe ori, dar nu i-am răspuns.
A doua zi dimineață, a venit la ușa ei. Nu avea flori și nici cadouri. Părea obosit și rușinat.
— Oana, vreau să-mi cer iertare. Am greșit îngrozitor.
— De ce ai lăsat-o să-mi ceară inelul, Radu?
— Pentru că am vrut să evit un scandal cu mama. Știam că nu are dreptate, dar am crezut că, dacă îi dai inelul pentru câteva minute, se va liniști.
— Și eu? Eu trebuia să suport umilința ca să fie ea liniștită?
Radu și-a coborât capul.
— Ai dreptate. Am ales liniștea mea în loc să te apăr.
Am discutat aproape două ore. I-am spus că nu mai accept să fiu pusă în situația de a alege între respectul pentru mine și dorința lui de a nu-și supăra mama.
Radu mi-a promis că va discuta cu Marcela și că nu va mai permite asemenea lucruri.
Dar i-am spus că promisiunile nu erau suficiente.
— Vreau să văd că poți să spui nu mamei tale, chiar și atunci când se supără. Altfel, nu avem cum să mergem mai departe.
În aceeași după-amiază, Radu a mers la Marcela. Mi-a povestit ulterior că discuția fusese grea.
— Mamă, inelul Oanei nu este al tău. Sofia l-a cumpărat, iar eu i l-am oferit Oanei când am cerut-o de soție. Nu ai niciun drept să-l ceri înapoi.
Marcela a început să plângă și să spună că nora o îndepărta de propriul fiu.
— Nu Oana mă îndepărtează, i-a răspuns Radu. Tu ai încercat să o umilești pentru că nu ți-a dat bani pentru renovare.
— După tot ce am făcut pentru tine, așa mă răsplătești?
— Îți sunt recunoscător pentru că m-ai crescut. Dar asta nu îți dă dreptul să-mi jignești soția.
Marcela i-a spus să plece dacă nu este de partea ei. Radu a plecat.
Pentru prima dată în opt ani, nu a încercat să o împace imediat și nici nu mi-a cerut mie să fac primul pas.
Au trecut câteva săptămâni până când m-am întors acasă. În perioada aceea, eu și Radu am vorbit mult despre căsnicia noastră, despre limite și despre felul în care intervențiile Marcelei ne afectaseră relația.
Am decis să încercăm să reparăm lucrurile, dar fără să ne prefacem că seara de Crăciun nu se întâmplase.
În februarie, Marcela m-a sunat. Vocea ei nu mai era la fel de sigură.
— Oana, aș vrea să vorbim.
Ne-am întâlnit într-o cafenea din Sibiu, într-un loc neutru.
Soacra mea a venit fără cutiuța roșie și fără reproșuri despre renovare.
— Am greșit, mi-a spus după câteva minute. Am fost furioasă că nu m-ați ajutat cu banii și am vrut să te fac să suferi. Știam că inelul nu era al familiei noastre.
Am privit-o surprinsă.
— Deci știați adevărul?
— Radu îmi spusese înainte de nuntă că Sofia contribuise la cumpărarea lui. Dar când am văzut cât de mult ții la inel, am știut că acolo te pot răni.
Am rămas tăcută. Recunoașterea ei mă durea, dar măcar nu mai încerca să inventeze explicații.
— Doamna Marcela, nu vă cer să mă iubiți. Dar vă cer să mă respectați. Și să nu mai folosiți lucrurile importante pentru mine ca să mă pedepsiți.
— Înțeleg, a răspuns încet.
Nu am îmbrățișat-o și nici nu i-am spus că totul era uitat. I-am explicat că vom avea nevoie de timp înainte să putem sta din nou la aceeași masă fără teamă de un nou scandal.
În lunile următoare, Radu și-a respectat promisiunea. Când Marcela încerca să reia discuția despre cei 35.000 de lei, îi spunea clar că nu vom plăti întreaga renovare și că orice ajutor trebuie hotărât împreună.
Nu ne-am mai certat din cauza banilor ei. Iar eu nu am mai acceptat să fiu făcută responsabilă pentru hotărârile noastre comune.
La aniversarea căsătoriei, Radu m-a invitat la cină. Înainte să plecăm, mi-a luat mâna stângă și a privit inelul cu piatra albastră.
— Îmi pare rău că am uitat ce înseamnă inelul acesta pentru tine, mi-a spus.
— Nu este doar un inel, Radu. Este și munca mamei mele, și amintirea tatălui meu, și ziua în care am crezut că vom fi mereu de aceeași parte.
— Vreau să fim din nou de aceeași parte.
L-am privit câteva clipe, apoi i-am strâns mâna.
Nu puteam schimba ce se întâmplase la Crăciun, dar puteam hotărî ce acceptam de atunci înainte.
În seara aceea, am trecut pe la mama și i-am dus o cutie cu prăjituri. Sofia mi-a observat inelul și a zâmbit.
— Încă îl porți, fata mea?
— Da, mamă. Și acum știu toată povestea lui.
Mama mi-a mângâiat mâna.
— Atunci să-l porți cu drag. Eu ți l-am dăruit ca să-ți aducă bucurie, nu ca să devină motiv de ceartă.
Am îmbrățișat-o și am rămas câteva clipe lângă ea.
Marcela crezuse că, dacă îmi cere inelul în fața tuturor, mă poate face să mă simt o străină în familia soțului meu. Dar adevărul era că bijuteria fusese cumpărată din economiile unei mame care muncise ani întregi ca fiica ei să aibă un început frumos.
Inelul a rămas pe degetul meu. Nu pentru că ar fi fost cea mai valoroasă bijuterie pe care o aveam, ci pentru că îmi amintea de omul care îl cumpărase din dragoste și de limita pe care învățasem, în sfârșit, să nu mai las pe nimeni să o treacă.