Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Am văzut cum a ajuns Adela să-și numere banii pentru medicamentele mele, în timp ce tu îți cumpărai telefoane și plecai cu prietenii, a continuat Aneta. Am văzut cine mă ridica din pat după operație și cine se plângea că nu este gata cina. Dar astăzi ai întrecut orice măsură.
Marius s-a înroșit la față.
— Mamă, nu începe și tu! Adela te-a întors împotriva mea. Sunt fiul tău, nu un străin!
— Tocmai pentru că ești fiul meu, ar trebui să-ți fie rușine. Eu te-am crescut să respecți oamenii care te ajută, nu să-i umilești în fața rudelor.
În jurul mesei se făcuse liniște. Mătușa Mioara, sora Anetei, a lăsat paharul jos și s-a uitat spre Marius.
— Băiete, chiar nu știi cât a făcut Adela pentru mama ta? Eu am venit aici de multe ori când era bolnavă. Pe Adela am găsit-o mereu lângă ea.
Marius a ridicat mâinile, exasperat.
— Bine, am înțeles! Toți sunteți împotriva mea! Dar casa asta este a familiei mele. Nu mă poate da nimeni afară!
Aneta a tras un scaun și s-a așezat încet.
— Marius, casa aceasta a fost a mea și a tatălui tău. După ce el a murit, am făcut succesiunea. Tu știi foarte bine ce drepturi ai primit și ce am stabilit atunci.
Fiul ei a tăcut. Eu nu înțelegeam unde voia să ajungă.
— Acum trei luni, a continuat Aneta, am mers la notar. Nu pentru că m-a rugat Adela. Ea nici măcar nu știa. Am vrut să-mi pun lucrurile în ordine cât încă sunt sănătoasă și pot hotărî singură.
Marius a izbucnit în râs.
— Ce-ai făcut, mamă? Ai scris un testament și i-ai lăsat ei totul? Crezi că mă sperii cu asta?
— Nu este vorba despre un testament, i-a răspuns Aneta. Am încheiat un contract de întreținere pentru casa aceasta. Cu Adela.
Am simțit că mi se taie respirația.
— Mamă Aneta, eu n-am semnat niciun contract!
— Știu, fata mea. Lasă-mă să termin.
Soacra mea a explicat că mersese la notar pentru a discuta posibilitatea unui asemenea contract, dar că notarul îi spusese că nu putea încheia un contract cu mine fără acordul și semnătura mea. Atunci alesese să pregătească documentele și să-mi vorbească atunci când va considera potrivit.
— Am vrut să văd dacă Adela ar accepta să rămână lângă mine și să mă ajute în continuare, a spus Aneta. Dar nu voiam să-i cer asta în schimbul casei. Mi-a fost teamă să nu creadă că îi pun o povară pe umeri.
Marius a privit-o neîncrezător.
— Deci n-ai făcut nimic! Casa este tot a ta!
— Da, Marius. Este casa mea. Și tocmai de aceea eu hotărăsc cine locuiește aici, în limitele drepturilor fiecăruia.
Apoi s-a întors spre mine.
— Adela, cheile pe care ți le-am dat nu sunt un premiu și nici o obligație. Sunt cheile casei în care ai muncit șapte ani fără să te plângi. Vreau să știi că nu trebuie să pleci doar pentru că fiul meu a hotărât să te umilească.
Am început să plâng.
— Mamă Aneta, eu nu v-am îngrijit pentru casă. Niciodată nu m-am gândit la așa ceva.
— Știu, fata mea. Tocmai de aceea am încredere în tine.
Marius a împins scaunul și s-a ridicat.
— Dacă ea rămâne, eu plec! Dar să nu mă mai cauți când o să ai nevoie de ceva!
Aneta l-a privit cu tristețe.
— Marius, de doi ani am nevoie de ajutor. Și de doi ani, de cele mai multe ori, Adela este cea care mi-l oferă.
Fiul ei a ieșit din curte fără să mai spună nimic. Rudele au rămas câteva minute în tăcere, apoi au început să se retragă. Aniversarea se încheiase altfel decât ne imaginaserăm.
În seara aceea, după ce am strâns masa, m-am așezat lângă Aneta în sufragerie.
— Mamă, vă mulțumesc că m-ați apărat. Dar nu vreau să vă pierdeți fiul din cauza mea.
— Adela, eu nu mi-am pierdut fiul astăzi. El este cel care a uitat cum să se poarte cu oamenii. Iar eu nu pot să tac doar pentru că l-am născut.
Am privit cheile pe care le așezasem pe masă.
— Și cu actele despre care ați vorbit?
— Nu vreau să hotărăști nimic acum. Mai întâi trebuie să te gândești la viața ta și la căsnicia ta. Casa nu trebuie să fie motivul pentru care rămâi aici.
În zilele următoare, Marius a stat la un prieten. M-a sunat de două ori, dar nu ca să-și ceară iertare. Voia să știe dacă mama lui vorbise serios despre casă.
— Adela, să nu-ți imaginezi că o să pui mâna pe averea familiei mele!
— Marius, nu am cerut nimic. Mama ta a vrut doar să mă apere.
— Atunci convinge-o să renunțe la prostiile astea!
Am închis telefonul. Pentru prima dată, nu am mai încercat să-i explic de ce mă rănise.
După două săptămâni, am mers împreună cu Aneta la notar. Am discutat despre drepturile ei asupra proprietății și despre ce ar însemna un contract de întreținere. Notarul ne-a explicat că un asemenea act presupune obligații reale și că nu trebuie încheiat doar din recunoștință.
Am rugat-o pe Aneta să nu ia nicio hotărâre pripită.
— Mamă, eu vă ajut și fără contract. Dar dacă vreți să vă organizați viitorul, trebuie să vă gândiți și la ce se întâmplă dacă eu mă îmbolnăvesc sau dacă nu mai pot să vă îngrijesc.
Aneta a zâmbit.
— Vezi, Adela? Tocmai de aceea am încredere în tine. Tu te gândești și la ce s-ar putea întâmpla cu mine, nu doar la casă.
Am hotărât să nu semnăm nimic atunci. În schimb, am stabilit un plan pentru îngrijirea ei, pentru cheltuielile casei și pentru situațiile în care ar avea nevoie de ajutor suplimentar.
Între timp, Marius a continuat să mă învinovățească. Spunea că îl făcusem de rușine și că îi întorsesem mama împotriva lui.
După aproape o lună, i-am cerut să ne întâlnim într-o cafenea din Târgoviște.
— Marius, vreau să știu dacă mai dorești să fim căsătoriți, i-am spus.
— Normal că vreau! Dar trebuie să încetezi să te bagi între mine și mama!
— Nu eu m-am băgat între voi. Tu m-ai umilit în fața familiei și ai spus că mă întreții, deși știi foarte bine cât am muncit și cât am contribuit la cheltuielile casei.
— Exagerezi, Adela. Eram nervos.
— Ai avut o lună să-ți ceri iertare. În schimb, m-ai sunat doar ca să mă întrebi despre avere.
Marius a rămas tăcut.
I-am spus că nu mai puteam continua căsnicia în aceleași condiții. Nu voiam să-l pedepsesc, dar nici să trăiesc așteptând următoarea umilință.
Am început procedura de divorț. Marius a acceptat în cele din urmă să ne despărțim, deși a continuat o vreme să spună rudelor că mama lui mă preferase pe mine.
Aneta nu a încercat să mă convingă să rămân cu fiul ei.
— Fata mea, eu l-am crescut, dar tu trebuie să-ți trăiești viața. Nu rămâne într-o căsnicie nefericită doar ca să-mi ții mie companie.
După divorț, am continuat să locuiesc o perioadă în casa ei, cu acordul ei. Mi-am reluat programul complet la clinică și am început să pun bani deoparte pentru un apartament al meu.
Aneta era tot mai independentă. Mergea singură prin curte, își făcea exercițiile recomandate de medic și se bucura că putea să-și îngrijească florile.
Într-o dimineață, m-a chemat la masa din bucătărie.
— Adela, m-am hotărât. Vreau să facem contractul de întreținere. Am discutat cu notarul și știu ce presupune. Nu vreau să rămâi aici din obligație, dar vreau să știu că, dacă nu voi mai putea avea grijă de mine, voi fi ajutată de cineva în care am încredere.
Am discutat mult. I-am spus că un asemenea contract nu trebuia să fie o răsplată pentru anii în care o îngrijisem și că aveam nevoie să înțeleg exact obligațiile pe care mi le asumam.
După ce am primit explicațiile juridice și am verificat situația proprietății, am acceptat. Contractul a fost încheiat la notar, cu drepturile și obligațiile stabilite clar și cu protecția necesară pentru Aneta.
Nu a fost un cadou făcut în grabă și nici o încercare de a-l pedepsi pe Marius. A fost hotărârea unei femei de șaptezeci de ani care voia să-și organizeze bătrânețea în condiții de siguranță.
Când Marius a aflat, a venit furios la poartă.
— Mamă, ai dat casa unei străine!
Aneta a ieșit în prag.
— Marius, Adela nu este o străină pentru mine. Este femeia care m-a îngrijit când tu nu aveai timp. Și nu ți-am luat nimic ce îți aparținea.
— Dar sunt fiul tău!
— Și vei rămâne fiul meu. Dar asta nu înseamnă că pot să-mi las bătrânețea la voia întâmplării ca să nu te supăr.
Marius a plecat fără să mai răspundă.
Au trecut câteva luni până când a început să o sune din nou. La început vorbeau puțin, despre sănătate și lucruri obișnuite. Aneta nu i-a închis ușa, dar nici nu a mai acceptat să fie certată pentru hotărârile ei.
În primăvara următoare, am organizat o masă mică în curte, doar cu câteva rude apropiate. Aneta împlinise șaptezeci și unu de ani și voia să sărbătorească liniștită.
Marius a venit pentru o oră. Mi-a spus bună ziua, apoi s-a așezat lângă mama lui. Nu ne-am împăcat și nici nu ne-am prefăcut că trecutul dispăruse.
Dar, înainte să plece, s-a apropiat de mine.
— Adela, îmi pare rău pentru ce am spus la aniversarea mamei. N-a fost adevărat că stăteai degeaba. Știu cât ai făcut pentru ea.
— Mulțumesc că ai spus asta, Marius.
Nu i-am promis nimic. Nu mai eram soția lui, iar viața mea mergea înainte.
După ce invitații au plecat, Aneta s-a așezat pe terasa acoperită și m-a chemat lângă ea.
— Îți amintești ziua în care ți-am pus cheile în palmă?
— Cum aș putea să uit, mamă?
— Atunci nu știam dacă vei rămâne aici. Știam doar că nu puteam să te las să pleci umilită, după tot ce făcuseși pentru mine.
I-am strâns mâna.
— Mi-ați dat mai mult decât o casă, mamă Aneta. Mi-ați arătat că pot fi respectată chiar și atunci când omul de la care așteptam asta nu era în stare să mă apere.
Soacra mea a zâmbit și s-a uitat spre grădina înflorită.
În ziua aniversării ei, Marius crezuse că poate să mă alunge din casa mamei sale în fața întregii familii. Dar femeia care mă primise cu șapte ani înainte alesese să mă apere, chiar dacă asta însemna să-și înfrunte propriul fiu.
Casa din Târgoviște a rămas locul în care Aneta și-a petrecut bătrânețea în siguranță, iar eu mi-am construit o viață nouă, fără să mai fiu umilită sau tratată ca o povară.
Cheile pe care mi le pusese atunci în palmă au rămas pe același breloc. Nu le-am privit niciodată ca pe o victorie asupra lui Marius, ci ca pe amintirea unei femei care, atunci când a trebuit să aleagă între a ascunde greșeala fiului ei și a apăra un om nedreptățit, a avut curajul să facă ceea ce era drept.