Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Transport la spital, optsprezece drumuri, 1.440 de lei, a citit Sorin cu voce tare. Medicamente și materiale medicale, 1.360 de lei. Consultații și investigații, 1.100 de lei. Alimente cumpărate pentru mama, 1.500 de lei. Facturi la gaze și curent, 800 de lei. Total: 6.200 de lei.
În jurul mesei s-a făcut liniște. Eugenia a încetat să mai râdă, iar Lidia s-a aplecat să vadă mai bine hârtia.
— Ce înseamnă toate astea? a întrebat cumnata mea. Mirela, tu ai făcut socoteala fiecărui leu cheltuit pentru mama?
— Nu a fiecărui leu, Lidia. Sunt doar cheltuielile din ultimele șase luni, pentru care am păstrat bonuri și dovezi de plată. Dacă aș fi calculat tot ce am plătit în doi ani, suma ar fi fost mult mai mare.
Eugenia a lovit masa cu palma.
— Eu nu ți-am cerut să mă îngrijești! Ai făcut-o pentru că ești nevasta fiului meu!
— Mamă Eugenia, când ați ieșit din spital, nu puteați merge singură până la baie. V-am ajutat să vă ridicați, v-am schimbat pansamentele după indicațiile medicului și v-am dus la recuperare. Nu v-am cerut niciodată bani pentru timpul meu.
— Și acum îmi scoți ochii!
— Nu. Dar astăzi mi-ați cerut 6.200 de lei în fața întregii familii. Am vrut să vedeți că aceeași sumă am cheltuit-o eu pentru dumneavoastră, fără să vă cer nimic în schimb.
Sorin continua să privească hârtia. Apoi a ridicat ochii spre mine.
— Mirela, de ce nu mi-ai spus că ai plătit atât de mult?
— Ți-am spus de fiecare dată când nu ne ajungeau banii. Dar îmi răspundeai că ai rate și că trebuie să înțeleg situația.
Lidia și-a încrucișat brațele.
— Stați puțin. Mama primește pensie. Și eu îi trimit bani în fiecare lună. De ce ar fi trebuit Mirela să plătească toate astea?
M-am uitat spre ea.
— Tu îi trimiți bani?
— Da. Câte 1.000 de lei lunar, de aproape un an. Pentru medicamente, mâncare și facturi. Sorin știe foarte bine.
Am întors încet capul spre soțul meu.
— Sorin, este adevărat?
El și-a coborât privirea.
— Da, Mirela. Lidia îi trimite mamei bani.
— Și tu ai știut că eu plătesc medicamentele, cumpărăturile și utilitățile? De ce nu mi-ai spus?
— Am crezut că mama folosește banii pentru alte cheltuieli. Nu am întrebat-o.
Eugenia s-a ridicat brusc.
— Ce-i cu interogatoriul ăsta? Sunt banii mei! Nu trebuie să dau socoteală nimănui!
Lidia a privit-o nedumerită.
— Mamă, eu ți-am trimis banii pentru că îmi spuneai că nu-ți ajunge pensia să-ți cumperi medicamentele. Luna trecută mi-ai spus că ai amânat controlul la doctor fiindcă nu aveai bani!
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Controlul acela l-am plătit eu, Lidia. Am și chitanța.
Cumnata mea a rămas cu gura întredeschisă.
— Cum adică l-ai plătit tu?
Am scos telefonul și i-am arătat confirmarea plății. Consultația fusese achitată cu cardul meu, în ziua în care o însoțisem pe Eugenia la clinică.
— Mamă, unde sunt banii pe care ți i-am trimis? a întrebat Lidia.
Soacra mea și-a frământat mâinile.
— I-am pus deoparte. Este vreo problemă că vreau să am niște economii la bătrânețe?
— Nu, mamă. Problema este că mi-ai spus că nu ai bani pentru medicamente, în timp ce Mirela le cumpăra din salariul ei redus!
Eugenia s-a uitat spre Sorin, așteptând să o apere.
— Spune-le și tu ceva, mamă! Nu vezi cum mă atacă?
Dar soțul meu a rămas tăcut câteva clipe. Apoi a pus hârtia mea pe masă.
— Mamă, eu știam că Lidia îți trimite bani. Și știam că Mirela plătește o parte dintre cheltuieli. Dar nu am vrut să mă bag. Am crezut că voi vă înțelegeți.
— Nu ne-am înțeles niciodată, Sorin, i-am răspuns. Mama ta îmi cerea bani pentru cumpărături, iar tu îmi spuneai să nu mă cert cu ea. Eu plăteam, iar voi considerați că lucrurile sunt în ordine.
Lidia s-a ridicat și s-a apropiat de mine.
— Mirela, îmi pare rău. Eu am crezut că voi locuiți aici fără să contribuiți. Așa mi-a spus mama de fiecare dată când am întrebat.
Am dat din cap.
— Știu. De aceea am păstrat toate dovezile. Nu ca să le folosesc împotriva cuiva, ci pentru că începusem să mă întreb unde se duc banii mei.
Eugenia s-a așezat încet. Pentru prima dată, nu mai avea nimic de spus.
După câteva minute, una dintre mătuși a rupt tăcerea.
— Eugenia, fata asta a stat lângă tine când nu puteai merge. Eu am venit în vizită și am văzut-o cum te ajuta. Nu este drept să spui că ai întreținut-o tu.
Soacra mea și-a șters ochii cu un șervețel.
— Poate am exagerat. Dar mi-a fost frică să nu rămân fără bani. După operație, m-am gândit că dacă mă îmbolnăvesc iar, cine o să mă ajute?
— Noi te-am ajutat, mamă, a spus Lidia. Dar tu ne-ai făcut să credem că fiecare dintre noi este singurul care contribuie.
Am luat cele două hârtii de pe masă și le-am așezat una lângă alta.
— Mamă Eugenia, eu nu vă cer să-mi dați înapoi cei 6.200 de lei. V-am arătat suma pentru că dumneavoastră mi-ați cerut exact atât pentru găzduire. Dar de astăzi nu mai accept să fiu făcută profitoare.
Sorin s-a uitat spre mine.
— Mirela, ce vrei să facem?
— Vreau să ne întoarcem în apartamentul nostru. Mama ta se poate deplasa singură acum, iar pentru lucrurile la care are nevoie de ajutor putem organiza un program. Dar eu nu mai pot locui aici.
Eugenia a ridicat privirea.
— Deci mă lăsați singură?
— Nu vă abandonăm. Dar nici nu putem continua să trăim împreună în felul acesta.
După plecarea rudelor, eu și Sorin am discutat până târziu. I-am spus că nu mă durea doar comportamentul mamei lui, ci și faptul că el mă lăsase să duc aproape singură povara îngrijirii.
— Am fost la serviciu, am redus programul, am pierdut bani și am venit acasă să gătesc și să am grijă de mama ta. Iar când încercam să-ți spun că nu mai pot, îmi cereai să am răbdare.
Sorin a rămas cu ochii în pământ.
— Ai dreptate. Am lăsat totul pe umerii tăi pentru că știam că te descurci. Și pentru că mie îmi era mai ușor să nu mă cert cu mama.
— Dar mie nu mi-a fost ușor, Sorin.
— Știu. Și îmi pare rău.
În săptămâna următoare, ne-am întors în apartamentul nostru. Am făcut mutarea fără scandal și fără să luăm nimic din casa Eugeniei care nu ne aparținea.
Lidia a venit să ne ajute și, împreună cu Sorin, a stabilit un program pentru cumpărăturile și controalele mamei lor. Au discutat și despre posibilitatea de a angaja o persoană care să o ajute la nevoie.
Eugenia a rămas în casa ei, dar a început să-și gestioneze singură cheltuielile. Lidia i-a spus că va continua să o ajute când este nevoie, însă nu va mai trimite bani fără să știe pentru ce sunt folosiți.
Eu mi-am reluat programul complet la serviciu. După doi ani în care alergasem între clinică, farmacie, magazin și bucătărie, primele seri petrecute în apartamentul nostru mi s-au părut neobișnuit de liniștite.
Într-o duminică, Sorin m-a întrebat dacă vreau să mergem în vizită la mama lui.
— Mergem, i-am spus. Dar nu vreau să mai discutăm despre bani în fața rudelor. Dacă are nevoie de ceva, vorbim între noi și stabilim clar cine contribuie.
La Eugenia am găsit masa pregătită. Nu era o petrecere mare, doar noi patru: eu, Sorin, Lidia și mama lor.
După ce am mâncat, soacra mea a scos din sertar un plic.
— Mirela, vreau să-ți dau ceva.
Am privit-o surprinsă.
— Ce este?
— Sunt 2.000 de lei. Nu sunt toți banii pe care i-ai cheltuit pentru mine, dar vreau să-ți întorc măcar o parte. Am înțeles că nu a fost drept să te las să plătești tot și apoi să spun că eu vă întrețin.
Am împins ușor plicul spre ea.
— Mamă Eugenia, nu trebuie să-mi plătiți pentru că v-am îngrijit.
— Știu, fata mea. Dar banii aceștia sunt pentru cheltuielile pe care le-ai făcut din economiile tale. Vreau să-i primești.
Am acceptat după ce am discutat și cu Sorin. Nu pentru că aș fi vrut să câștig ceva, ci pentru că era prima dată când Eugenia recunoștea concret ce făcusem pentru ea.
— Îmi pare rău că te-am făcut de rușine în fața familiei, a spus încet. Mi-a fost teamă să nu ajung o povară și am început să mă port de parcă toată lumea îmi datora ceva.
— Nu ați fost o povară, i-am răspuns. Dar m-a durut să aud că profit de dumneavoastră, când eu încercam să vă ajut.
Eugenia a dat din cap.
Nu ne-am îmbrățișat și nici nu am pretins că totul fusese uitat. Dar am putut să vorbim fără să ne mai acuzăm.
În lunile următoare, Sorin a început să se implice mai mult. Își ducea mama la controale când avea nevoie și contribuia la cheltuielile ei fără să aștepte să-i spun eu ce trebuie făcut.
Eu am continuat să o vizitez din când în când, dar nu mi-am mai redus programul de lucru și nu am mai preluat singură responsabilitățile întregii familii.
Într-o seară, în timp ce pregăteam cina în apartamentul nostru, Sorin a găsit într-un sertar copia notei de plată de 6.200 de lei.
A privit-o câteva clipe, apoi a venit lângă mine.
— Mirela, știi ce m-a durut cel mai tare în ziua aceea?
— Ce anume?
— Că a trebuit să pui pe hârtie tot ce făcuseși ca eu să înțeleg cât te-ai sacrificat. Ar fi trebuit să văd singur.
Nu i-am răspuns imediat. Apoi i-am spus:
— Nu vreau să-mi mulțumești pentru fiecare drum la spital sau pentru fiecare farfurie de mâncare. Vreau doar să nu mai fiu singura care observă când cineva are nevoie de ajutor.
Sorin m-a îmbrățișat și mi-a promis că nu va mai lăsa lucrurile să ajungă acolo.
Am pus hârtia înapoi în sertar. Nu o mai păstram ca să demonstrez ceva, ci ca să-mi amintesc de ziua în care am învățat să spun că și munca mea are valoare.
La masa aceea de duminică, Eugenia crezuse că mă poate umili cerându-mi 6.200 de lei în fața rudelor. Dar nota pe care i-am pus-o alături de farfurie a arătat că, timp de doi ani, eu contribuisem mult mai mult decât știa familia.
Nu am câștigat o ceartă și nici nu mi-am dorit să-mi pedepsesc soacra. Am câștigat dreptul de a nu mai fi tratată ca o femeie care stă degeaba, în timp ce își cheltuiește timpul, salariul și sănătatea pentru ceilalți.
Iar de atunci, când cineva din familie spunea că îngrijirea unui om bolnav este „doar o datorie”, Sorin era primul care îi amintea câtă muncă, răbdare și cheltuială se ascund în spatele acelor cuvinte.